Totuşi, profa Isoscel a avut dreptatea ei. Ar trebui readusă disciplina în şcoli

Orice discuție despre școală și elevi are, în general, cam aceeași morală. Că școala e cam praf în materie de disciplină, că elevii nu mai pot fi controlați, că profesorii nu mai sunt respectați, că stres, că nu se mai poate, că ce ne facem fetelor și mai ales „noi dascălii”. Și că școala „de atunci”, cu uniformele ei, cu disciplina strictă, cu cravate și cordeluțe, cu ordinea și cu autoritatea incontestabilă a celui de la catedră era mult mai OK decât ce este acum. În linii mari, zic și eu că așa este.

Autoritatea profesorilor a scăzut uluitor și invers proporțional cu tupeul și indisciplina elevilor (și părinților). Cum? Ia să ne gândim. Au apărut drepturile copilului care mai limitează, pe de o parte, abuzurile unora de la catedră, asta dacă e să ne amintim câte arătătoare ne luam pe spinare și câte palme servea profu’ de ce-o fi predat el, așa, nediscriminatoriu. Numai că drepturile copilului (cine e interesat să citească legea protecției copilului, oficial intitulată Legea nr. 272/2004 republicată) sunt doar drepturi. Nu și privilegii. Din păcate, prin ne-acțiune și neimplicare, prin lăsare așa, „ca să hie” vorba ardeleanului, drepturile acelea ale copiilor și tinerilor au devenit privilegii.

Nicăieri nu scrie că elevul are dreptul să se dea șmecher în ore și pauze, ori să abuzeze de smartphone-ul din dotare cum și când are chef. Nicăieri nu scrie că ar trebui lăsat în pace atunci când urlă obscenități pe stradă sau în orice spații, închise sau deschise. Niciun ONG, cât de sucit o fi el, nu poate să demonstreze că vandalizarea și tulburarea liniștii publice sunt cât se poate de fantastice la vârsta lor.

Unde, în ce moment s-a pierdut controlul? Când a zburat autoritatea? Cum de a reușit profesorul, un stâlp al societății și un om cu un cuvânt de spus în fața oricui, de părerea căruia se ținea seama, să devină un fel de multiplu hărțuit cu nervii în pioneze? Cum a reușit să piardă hățurile de disciplinare a elevilor? Nu știm, în general problemele profesorilor ies în public doar când e vorba de bani, iar când mai apare câte o chestie nasoală, se pune în aplicare planul „școala – mica noastră feudă” ca să cităm din filmele cu „Liceenii”, și instaurează carantina comunicațională – nimic intră, nimic nu iese.

Am avut destule ciocniri cu tot felul de cadre didactice care îmi replicau că de ce nu vine presa să vadă problemele. Totul era OK până când se ajungea la asumarea declarațiilor. Atunci gata, se închidea la pită, vorba aia.

Că în materie de disciplină, treaba în învățământ este, ca un compliment spus, praf și vai de steaua sa, se vede și dacă nu ești în curtea școlii sau în clasă. Fiți atenți la ce vocabular au mulți elevi. Fiți atenți ce comportament au mulți elevi. Fiți atenți cum fac și cum reacționează dacă cineva mai curajos îi pune la punct. Treaba asta arată un lucru. Că, nefiind controlați, au devenit de necontrolat. În materie de educație, la modă sunt meciurile de pingpong pe tema „cine trebuie să le facă educația. Părinții spun că școala, pentru că ei au treabă multă. Școala spune că părinții pentru că nu e plătită să facă ce nu fac părinții.

Când e vorba de regulamente stricte în școli și de punerea lor în practică, se face un pas înapoi. Nu știu, sunt din afara sistemului, se pierd cumva bani dacă se aplică așa ceva? De ce nu se aplică măsurile de disciplină regulamentare, chiar câte sunt ele, în școli? Habar nu am și nu e treaba mea.

Dar, cu trecerea timpului și apropo de liceeni, profa Isoscel devine tot mai simpatică iar teoriile autoritariste ale ei sunt tot mai comestibile și valabile. Dar mai avem profesori Isoscel? Din nou nu știu și din nou nu e treaba mea. Dar știu că ne lovim prea des de „rezultalete” lipsei de disciplină în școală.