Sibiul – Orașul care știa să trăiască împreună

Cu mult înainte să vorbim despre multiculturalism ca politică publică sau concept european, Sibiul îl practica natural. În același oraș trăiau sași, români, maghiari, evrei, armeni. Împărțeau aceleași străzi, aceleași piețe, aceleași reguli nescrise. Nu pentru că erau lipsiți de conflicte, ci pentru că aveau ceva mai puternic decât diferențele: un cod comun al respectului și bunăstării.

Era un oraș al breslelor, al meșteșugurilor, al negoțului făcut pe cuvânt, în care reputația conta, contractul era sfânt, iar tradiția nu era decor, ci mod de viață. Sașii își păstrau rânduielile, evreii își respectau sărbătorile, românii își apărau credința. Nimeni nu cerea celuilalt să fie altceva decât era. Conviețuirea nu venea din asemănare, ci din acceptare și toleranță.

Economia locală era construită pe afaceri de familie, bănci, manufacturi, hanuri, ateliere. Fiecare comunitate aducea ceva propriu: disciplină, rețele comerciale, spirit antreprenorial, muncă temeinică. Orașul creștea tocmai din această diversitate funcțională. Economia Sibiului era susținută de instituții și afaceri care au trecut prin generații. Câteva repere concrete, înainte de 1947: Hermannstädter Allgemeine Sparkasse, prima bancă a Sibiului (1841), una dintre cele mai influente instituții financiare săsești. Banca „Albina” (1871), simbol al capitalului românesc transilvănean, desființată ulterior prin naționalizare. Uzinele Rieger (1875), cunoscute azi ca Independența, un exemplu de industrializare pornită din meșteșug și crescută în infrastructură serioasă. Fabrica de bere „Trei Stejari”, înființată în 1887 (Friedrich Jikeli și Johann Haber), parte dintr-o economie urbană vie, conectată la gusturi, obiceiuri și consum. Și, poate cel mai vizibil simbol al continuității urbane: Împăratul Romanilor, cu rădăcini în secolul al XVIII-lea, o afacere care a trăit prin regimuri și epoci.

Apoi a venit ruptura, adusă de război, deportări, frică și naționalizare. Plecarea masivă a sașilor și a altor comunități a lăsat goluri care nu au fost doar demografice, ci economice și culturale. Sibiul a pierdut nu doar oameni, ci modele: felul de a construi pe termen lung, respectul pentru instituții, răbdarea de a transmite o afacere din generație în generație.

Astăzi, orașul se umple din nou de oameni veniți din alte părți. Asiatici, est-europeni, muncitori sezonieri, specialiști, familii care caută siguranță. Iar reacția noastră seamănă periculos de mult cu reflexele trecutului: „ne iau locurile de muncă”, „nu sunt ca noi”, „ne schimbă tradițiile”.

Dar istoria Sibiului ne contrazice. Orașul nu s-a prăbușit din cauza diversității, ci a sărăcit atunci când a pierdut-o.

Conviețuirea nu înseamnă să ne placă toți. Înseamnă să avem reguli corecte, respect reciproc și valori comune: munca cinstită, legea, cuvântul dat și grija pentru comunitate. Exact acelea care țineau orașul în picioare acum o sută de ani.

Poate că adevărata întrebare nu este cine vine, ci ce fel de oraș vrem să fim pentru cei care vin. Unul care repetă greșelile fricii sau unul care știe, din propria istorie, că diversitatea nu slăbește identitatea, ci o obligă să devină mai bună.

Opinie de Irina Vincze

Editorial publicat în ediția print din 22 ianuarie 2026 în suplimentul Tribuna Financiară