Într-o vreme, părea că problema câinilor comunitari din Sibiu s-a rezolvat. De la „găștile” de câini care își făceau veacul pe străzi, alergând după mașini și lătrând trecătorii în toate cartierele Sibiului, am trecut la un oraș fără probleme din acest punct de vedere. Ajunsesem într-o stare de normalitate, în care câinii fără stăpân erau sterilizați, hrăniți și îngrijiți într-un adăpost, la marginea orașului. De ceva timp însă, pare-se că vremurile în care comunitarii sălășluiau în vecinătatea tomberoanelor de gunoi și populau străzile orașului s-au întors. În mai toate cartierele, câinii fără stăpân mișună pe stradă, lătrând uneori trecătorii, copiii ori repezindu-se la patrupedele plimbate în lesă. Înainte de a trece la o scurtă analiză a fenomenului, trebuie spus că bietele animale care trăiesc pe străzi nu au nicio vină, soarta fiindu-le pecetluită de oameni inconștienți. Câinii abandonați la marginea orașului, puii lăsați în voia sorții au croșetat, încetul cu încetul răspândirea comunitarilor în urbe. Dacă există cineva care poate așeza lucrurile într-o stare de normalitate și de umanitate (chiar dacă vorbim de câini), acela e omul. E inutil să dăm vina pe câinii ce patrulează pe stradă și latră noaptea trezind locatarii din câteva blocuri pentru că ei nu fac altceva decât să se adapteze la o viață pe care nu au putut-o alege. Se spune că o comunitate, un popor se recomandă și prin felul în care se raportează la animale. Pentru cei ce abandonează puii de câine sau de pisică la margine de drum, viața bietelor animale nu valorează doi bani, iar asta spune multe despre ei, despre neputința lor psihică și sufletească. Și totuși, dacă pentru acești nefericiți bipezi nu se mai poate face nimic, există autorități care ar trebui să întreprindă ceva atât pentru necuvântătoarele abandonate, lăsate să crească pe drumuri cum pot, cât și pentru comunitatea locală. Nu e un capăt de țară să asiguri sterilizarea acestor animale și să le oferi minime condiții de trai într-un adăpost. Dacă mâine planeta ar fi invadată de niște ființe mult mai puternice decât omul, ne-ar conveni să fim tratați precum câinii fără stăpân? E o întrebare retorică, nu vrem să intrăm în discuții patetice, dar înainte de a da cu piciorul într-un câine, ar trebui să ne gândim că e și el o ființă, ca noi. Poate că proiectele îndrăzneț redactate, cu promisiuni de metamorfoză urbană (greu de imaginat, darămite de implementat) sunt mai atractive decât un plan punctual prin care să rezolvi problema câinilor comunitari, dar până una-alta avem o situație imediată ce trebuie rezolvată înainte să degenereze și să fie nevoie de soluții complicate.