Scribul de marţi: Limba română nu e niciodată cum crezi că vorbeşti

Creativitate sau dispută (terapia compromisă)

Cine îşi mai permite să fie creativ şi cine intenţionează să-şi dispute ceea ce, încă, este permisibil prin natura, complicată, a obiceiului uman de a se hazarda prin complicitate? Cine îşi mai permite să accepte? Cine mai crede în povestea disputei dintre "cei trei ciobănei" şi oare cine şi-a închipuit finalul ei, chiar dacă este literar-penal, şi cine se complică? E creativitate sau dispută, sau o cauţiune "în alb", prin care se confirmă că nici nu mai contează dacă suntem avertizaţi, încă din timpul disponibil al trecutului.

Cine mai ştie (cum şi când) să-şi asume disputele? Când se pune cratima între dispute e o demonstraţie a terapiei prin cuvintele compuse din destăinuiri. Terapie sau morfologie, totuna. Cine nu are un spaţiu privat (golit de închipuire), se ascunde în varianta naufragiului pe uscat (între plajele acelei creativităţi invocate prin plăsmuirea hazardului). De pildă, nu orice spaţiu "gol"suplimentează lipsa închipuirii dintr-un pătrat fără unghiuri ascunse. Probabil că surpriza cercului e o creaţie din unghiuri obscure şi nici suma unghiurilor nu ne susţine, dacă nu înfăptuim cercul în care ne învârtim invers, ca într-o terapie fără sfârşit.

Cum să avertizezi creativitatea, dacă nu e dispusă să-şi dispute variantele? Cum se modelează o dublură a spaţiului, dacă e înconjurată de disputele din interiorul golit de creativitatea indiferenţei, cu supraplin acceptată? Cum să avertizezi, din moment ce ne aflăm în conflict "creativ" cu generaţii neo-ideologizate şi cu amintirea ce ne-a rămas dintr-o năpastă ideocronicizată? Nimeni-cel puţin teoretic-nu mai are înclinaţii spre/dinspre disputele dintre compromisurile propriei variante existenţiale. Varianta neconfirmată e disponibilă, doar dacă suntem normali între limitele pe care ni le-au impus disputele (false şi, câteodată, mai normale decât falsificarea prin creativitate). E o procedură ambulantă a teoriei identităţii prin normalitate, care atrage după sine încă o avertizare: suntem identici într-o dispută fratrcidă, în lipsă de identitate.

Cum nu există indicii ale continuităţii memoriei colective, nu există, mai exact, nu s-a confirmat vreodată, amintirea în afara existenţei contorsionate între drăcovenii autoimpuse. Continuăm să credem că suntem normali. Dar cum să-ţi închipui că s-ar putea să fim identici?

Câteodată o luăm de la capăt, doar să ne complicăm variantele ce ne-au mai rămas. Nu spun că ar fi disponibile, în virtutea ciclurilor umane de a se hazarda prin complicitate. Nici nu suntem departe de ultima variantă dintr-o dispută falsă: există sau nu suntem în stare să ne închipuim că existăm prin terapia compromisului?…