Scribul de marţi: Înainte de ’89 a rămas ca după ’98 (sau invers)

Ne pândeşte o logică a indiferenţei, exprimată prin sondajele despre "ceea ce trebuie gândit" sau prin recensământul celor care "pândesc gândirea" în dezmăţul unor evenimente în numele democraţiei cu dus-întors şi reîntoarcere la ce ne-a fost cu folos impus. Ne pândesc hăitaşii cuvintelor asasinate şi ascunse în groapa comună dintr-un cofraj ideologic. Ne pândeşte nebunia, firească, a vocaţiei logicii prin democraţia naţionalistă, nefirească dar distribuită şi impusă prin crimă. De vreo 7.000 de ani ne pândeşte spaima istoriei tautologice dintre faliile democraţiei, dincoace şi dincolo de Urali – o graniţă geografică fără vocaţie.

De ce ne imaginăm şi, uităm prin convingere, că înaintea ideologiei politice se "gândea" într-un sistem pravoslavnic, aproape teutonic? De ce numărăm, invers, anii istoriei trăită şi reconstituită prin repulsie? De ce ne prostim, din moment ce nu mai există o ţară, în interiorul ei?

Cum îi stă bine unei fraze de la capătul "democraţiei naţionaliste", sunt convins că pândarii şi generalii, plutonierii dezertori şi soldaţii de plumb topit, există prin iritarea creierului. Nu se mai irigă creierul ideologiei, ascunsă în cealaltă parte a creierului. Neînchipuit, dar există şi s-a dezvoltat, ca un neuron care ne pândeşte uitarea viitorului în alertă. Unde şi când ne va lovi repulsia logicii faţă de ceea ce ni se întâmplă?

                                                         ***

La începutul anilor 2012, tendinţele logicii din cancelariile europene, erau în contra-timp cu putinismul neosovietic:

– Empatia UE faţă de Rusia era viitorul fără exprimare;

– Rusia "se exprimă" prin arhivare şi "parodia" fantomatică a acceptului european: ne plac ruşii, dar ce ne facem fără ei?

– S-a discutat şi, cu trei abţineri, s-a decis o parodie: având trebuinţă de gaze şi petrol, RFG a pactizat o stare de compromis – gen RDG şi URSS – , şi în discuţii de taină. Între Merkel şi Putin, s-a "vorbit" într-o rusă fără interpret.

– Franţa, când trebuie să-şi demonstreze intenţiile, e în fază de parodie: preşedintele Macron se răţoieşte la Putin (în stilul De Gaulle faţă de NATO) şi lasă impresia că e un jucător constructiv. S-ar putea ca o impresie electorală să-i fi compromis "dialogul" cu Putin, ceea ce este încă un eşec individual;

– Anglia crede – încă – în părăsirea UE. Primului-ministru îi cam ard buzele după o înghiţitură de europenism: se gudureşte în prim-planul pozei de grup, dar e "omul cu freza indiferentă";

– Italia şi Spania, Polonia şi Cehia, sunt variante fără asemănare. Nu le pasă, unora, de timpul ce ne redistribuie moartea. E doar o imaginaţie: înainte nu este după, şi nici distanţa nu ne convinge că între două ţări mai pot exista reconstituiri umane…

Între mai multe gânduri există o repulsie care ne pândeşte. Vocaţia uitării e mai firească decât amintirea dintre '89 şi ce a mai rămas, după '98, de când începuse '89-ul fără explicaţie. Sau invers, ca o reconstituire indiferentă şi tocmai de aceea actualizată prin crime.