Din când în când, pe tarabele unde odihnesc mormane de teme numai bune de abătut atenția, e așezată la vedere problema reîmpărțirii județelor, orașelor și comunelor din România. S-a vorbit și în urmă cu vreo 10 ani despre comasarea unor județe, orașe și comune, spunându-ni-se că astfel va ploua cu drumuri mai bune, cu rețele de gaz, apă și canalizare, într-un cuvânt că viața grea a multor români va fi asfaltată. Istoria României e cea mai bună lecție din care am putut învăța că orice demers pus în mișcare pe plaiurile mioritice are cel puțin două tăișuri. Se spune în recenta analiză a situației administrative românești că, potrivit calculelor ce conferă unei localități statutul de oraș sau comună, foarte multe UAT-uri din prezent ar trebui să fie comasate. Zice-se că un oraș ar trebui să aibă minim 10.000 de locuitori, iar o comună minim 5.000, regulă care nu se aplică în foarte multe cazuri în România. Să ne uităm puțin în urmă și să radiografiem o gogomănie cât roata carului: localități cu ulițele desfundate, cu aspect rural sadea au fost transformate în urmă cu două, trei decenii în orașe. În afară de mândria localnicilor, care se considerau orășeni, respectivele sate nu aveau nimic în comun cu așezarea urbană. Ambiția prostească de a conferi statut urban unor comune a adus câteva beneficii și o droaie de greutăți, dar, vorba aia, cine se plimba cu cizme de cauciuc prin noroiul de pe „principală”? Discuțiile despre cum se vor putea face tot felul de investiții în contextul comasării unor orașe și comune sunt contrazise de realitatea neputințelor din multe administrații care nu au reușit să facă drumuri la doi pași de casă. Dat fiind că filosofia cumetriilor și prieteșugurilor e încă pe cai mari în administrație, e limpede că într-o formulă extinsă unele așezări vor fi privilegiate, iar altele vitregite. În altă ordine de idei, nu trebuie să uităm de latura politică a problemei: PSD, PNL și UDMR dețin majoritatea covârșitoare a primăriilor din această țară. Mașinăriile de vot ale acestor formațiuni sunt puse în mișcare cu ajutorul primarilor și al consilierilor locali. Odată împuținate aceste rotițe, planurile partidelor sunt date peste cap. Cine își asumă o viciere a mecanismului electoral, construit pe parcursul a trei decenii? Pentru a se tăia în carnea vie a organizării teritoriale, e nevoie, în primul rând, de voință politică. Ce te faci însă dacă această voință ar lovi aidoma unui bumerang? Nu trebuie să fii cârcotaș, pesimist, ci doar realist, ancorat în practicile românești pentru a înțelege că un astfel de proiect de reorganizare poate crea o sumedenie de probleme, poate produce avantaje pentru unii și dezavantaje pentru alții. Sună bine în teorie, dar pe noi practica ne-a sugrumat întotdeauna.