Dacă vrei să înțelegi cu adevărat obsesia lui Ovidiu Macavei pentru clădirile vechi, trebuie să te întorci cu el în timp. Mai exact, în Spania și sudul Franței, acolo unde timp de aproape un deceniu a învățat meseria de restaurator în orașe precum Logroño, Zaragoza sau Pau – locuri unde istoria respiră prin toate rosturile dintre pietre.
„Am lucrat aproape nouă ani în străinătate. Am început în Spania, apoi am colaborat cu firme din sudul Franței. Acolo am învățat materialele, tehnicile, cum se lucrează cu o casă veche ca și cum ți-ar da pe mână inima ei”, povestește Ovidiu.
Ce nu spune cu voce tare, dar transpare din felul în care gesticulează, este că acei ani i-au fost un fel de școală a răbdării. Acolo a învățat că restaurarea nu e doar o meserie, ci o formă de a învăța să asculți. Casele vorbesc, doar că încet, prin crăpături, prin văruieli descuamate și prin sunetul țiglelor care cad primele.
Acolo a trecut de la șantiere de construcții obișnuite la firme care lucrau exclusiv în restaurare: „Am ajuns în domeniul ăsta lucrând în Spania, inițial într-o firmă de construcții, după care am început să colaborăm cu alte firme. Așa am ajuns, la un moment dat, la o firmă care lucra doar în restaurare. Acolo am început să învățăm modul de abordare al clădirilor istorice”.
În centrele istorice din Spania, Ovidiu, restauratorul de clădiri istorice, a lucrat la 12–15 case mari. Nu au fost contractele lui, ci proiectele firmelor pentru care lucra, dar fiecare șantier a fost o lecție: despre cât de departe poți merge pentru a păstra autenticitatea și cât de important este ca statul să creadă în patrimoniu, nu doar să-l bifeze.
După aproape un deceniu în care a pășit pe acoperișuri din ardezie franțuzească și a restaurat clădiri din secolele XVIII–XIX, busola se fixează pe Sibiu. Ovidiu decide că e timpul să revină în România și fixează bazele firmei proprii.
Nu a fost o întoarcere romantică, ci una cu multe întrebări și neclarități. Dar Sibiul – cu centrul lui medieval și cu acoperișurile care încă par să clipească – îl chemase.
„Din 2013 am început să lucrăm aici, în Sibiu. Am vrut la un moment dat să ieșim din construcții. Mi s-a părut mai interesant transportul, după care am revenit că nu era ce trebuia. Am revenit la construcții și încet, încet am ajuns în acest punct”, spune Ovidiu Macavei, restauratorul de clădiri istorice.
A lucrat întâi în Alba Iulia, apoi în împrejurimile Sibiului, în zona Văii Viilor, oriunde găsea un proprietar care considera că o casă merită „salvată”.
Prima casă care l-a făcut să simtă că e cu adevărat restaurator în România a fost Vila Michaelis, de pe strada Doctor Ion Rațiu colț cu Dealului, altfel cunoscută și drept casa cu statuie.
„Acolo am putut să ne punem amprenta, cred eu, pe o clădire din Sibiu”, își amintește el. „E altceva”, spune simplu, cu tonul cuiva care nu se aruncă în adjective mari, însă zâmbetul lui când o pomenește spune totul.
Astăzi, Ovidiu lucrează alături de fratele lui, Marius, cu o echipă internațională de 11 oameni. Parte dintre ei sunt români, parte columbieni, legați de el prin prietenii formate pe șantierele iberice.
„Am colegi veniți din Columbia, rude ale unor băieți cu care am lucrat în Spania. A fost nevoie de ei pentru că forța de muncă în România e tot mai puțină. Nu mai sunt oameni care să vrea să învețe meserie. Iar restaurarea cere oameni speciali”, spune Ovidiu.
Și are dreptate. Restaurarea nu e o meserie care se învață în două săptămâni. E una care cere intuiție, curiozitate, dexteritate și un fel de respect pentru fiecare piesă de lemn sau bucățică de piatră.
În lumea lui Ovidiu Macovei, procesul restaurării unei clădiri istorice nu începe cu o zugrăveală, ci cu o analiză și o conversație. Nu e doar o inspecție tehnică, e un fel de anamneză. Ce o doare? Unde s-a fisurat? Cât de adânc a intrat apa, neglijența, improvizațiile? La clădirile istorice, regulile sunt mai stricte decât la un bloc ridicat în grabă: „La clădirile istorice există și anumite restricții: nu poți folosi beton în exces, nu poți face intervenții agresive. Sunt niște lucruri mai speciale, mai sensibile”.
Scopul este să readuci casa cât mai aproape de forma ei originală, fără să o transformi într-un muzeu mort. „În primul rând analizăm cum arată structura. Apoi evaluăm materialele. Încercăm să ne apropiem cât mai mult de materialele originale – nu putem folosi beton după bunul plac la clădiri istorice. Aici regulile sunt altele”, explică Ovidiu.
Pașii sunt clari: analiza structurii – fundație, ziduri, lemnărie; identificarea materialelor originale – piatră, ardezie, cărămidă, lemn; stabilirea gradului de restaurare – cât poate fi păstrat, cât trebuie înlocuit.
„Păstrarea clădirii și reproducerea elementelor originale – aproximativ 90% reușim să păstrăm. Nu putem folosi toate tehnicile de atunci, pentru că ar fi niște costuri enorme. Mâna de lucru specializată este foarte scumpă și ajungi la un preț care, uneori, nu mai justifică valoarea clădirii în sine.”
Reconstrucția se face lent, cu migală, cu ochiul atent de detalii. „O restaurare fidelă ar costa enorm, pentru că mâna de lucru specializată e foarte scumpă. Dar încercăm să rămânem cât mai aproape de original.”
În timp ce povestește, îți dai seama că restaurarea e un fel de negociere permanentă între ceea ce a fost și ceea ce poate fi încă salvat.
Dacă-l asculți câteva minute cu atenție, îți dai seama că Ovidiu vorbește despre materiale ca despre personaje: ardezia, piatra, lemnul de stejar, cărămizile.
„Folosim cât mai mult materiale naturale: lemn, piatră, ardezie. De exemplu, la Casa de pe Dealului (Vila Michaelis – n.r.), acoperișul a fost cu ardezie. În România nu se găsește, așa că am adus din sudul Franței. Dacă proprietarii sunt dispuși, încercăm să mergem pe materialele cât mai apropiate de cele istorice.”
Pentru tâmplărie, folosesc stejar. Pentru pardoseli, piatră cubică sau dale naturale. Pentru glafuri, tot piatră. Nicio urmă de faianță sau gresie contemporană într-o casă de secol XVIII-XIX.
O casă veche e plină de surprize. Sub podele, în ziduri, între grinzile vechi. „Am găsit cărămizi cu nume scrise pe ele, urme de labe de câini, o casă de marcat veche de peste 200 de ani… sunt ca niște tablouri vii. Încercăm să păstrăm cât mai mult din ele”, subliniază Ovidiu, restauratorul.
Aceste descoperiri sunt felul în care trecutul îi face cu ochiul prezentului. Și felul în care Ovidiu se asigură că nu doar estetica, ci și povestea clădirii rămâne vie.
Pentru proprietari, cifrele contează. Iar aici, restaurarea vine cu o surpriză: nu e mai ieftin să repari trecutul decât să construiești un prezent lucios.
„Un metru pătrat de construcție nouă este undeva pe la 1.500 de euro și metrul pătrat de restaurare tot pe acolo se învârte”, explică Ovidiu.
Diferența o fac materialele – de la țigla de calitate, ca cea cu care a fost acoperită casa acum 150–200 de ani, până la vopsele, ceramică sau piatră specială. Totul costă mai mult decât varianta „de serie” de pe rafturile magazinelor de bricolaj.
La asta se adaugă și timpul: o casă mare, restaurată de jos până sus de o echipă de 10–12 oameni, poate dura și doi ani. Restaurarea nu e sprint, e maraton. Într-o lume în care totul trebuie să fie „la cheie” în câteva luni, e aproape o formă de rezistență.
Ovidiu Macovei a lucrat destul încât să compare. Și o face cu claritate. În Spania și Franța, restaurările sunt finanțate adesea din bugete publice: de biserici, primării, programe culturale. Banii sunt mai mulți, iar grija față de patrimoniu – aproape religioasă. „În afară se investesc sume colosale în restaurare. La noi, totul depinde de proprietar. Dacă are bani, restaurează. Dacă nu, nu. Asta e diferența.”
În România, decorul e altul. România pierde timp prețios, în timp ce clădirile de patrimoniu degradate se declasează pentru a elibera locul de pe lista clădirilor care „țipă” după restaurare. „Documentația la noi se mișcă foarte greu. Dacă ar merge mai repede, am salva mult mai multe case”, susține Ovidiu.
Și proprietarii văd altfel situația. Unii vor să păstreze. Alții vor să radă tot și să construiască nou. Ovidiu zâmbește și clatină din cap. „Eu cred că vechiul are o poveste. Noul nu are cum să o inventeze.”
Și totuși, nu e un peisaj complet sumbru. Ovidiu vede în țară multe clădiri frumoase restaurate: la Oradea, în Bihor, la Cluj, la Craiova. Există firme specializate, dar nu sunt multe echipe cu adevărat dedicate acestui domeniu. Restaurarea nu e la fel de „glamour” ca dezvoltarea de blocuri, dar fără ea centrele istorice s-ar transforma în decoruri goale.
Din postura lui de restaurator, Ovidiu privește Sibiul cu un amestec de optimism și neliniște. „Mergem într-o direcție bună, dar cred că ar trebui să accelerăm”, spune el. „Trec anii și degradarea devine tot mai mare.”
Problema nu este doar de bunăvoință, ci și de bani. Pentru persoanele fizice, investițiile sunt uriașe. Majoritatea clădirilor vechi au acoperișuri de peste o sută de ani. Lemnul începe să cedeze, țiglele se desprind, infiltrațiile ating nervii clădirilor. În subsoluri, ani întregi de inundații au lăsat urme grele: „S-au inundat subsolurile, acum avem de-a face cu crăpături, fisuri, infiltrații de apă. Toate acestea trebuie eliminate primele. Totul pleacă de jos: dacă fundația nu este bună, apar multe probleme”.
Pe deasupra, multe clădiri au zeci de proprietari, fiecare cu ideile lui despre ce ar trebui făcut. Fără dialog, fără deschidere, orașul se poate degrada „încet-încet”, cum spune Ovidiu.
În prezent, Ovidiu și echipa lui au mai multe șantiere care îi solicită toată creativitatea și răbdarea: „Acum restaurăm o clădire de pe strada Constantin Noica, lucrăm la o alta pe strada Turnului, în zona fostei Porți a Turnului, lângă Piața Cibin. E o casă mai mică, dar cu o arhitectură frumoasă la stradă. Mai avem o casă veche la Gârbova, nu foarte veche, undeva din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Va fi o șură restaurată, transformată într-un loc de relaxare, împreună cu casa și anexele. Avem un buget bun și un proprietar deschis, dispus să facă ceva deosebit. Clădirea de aici, din Sibiu, e undeva din anii 1890–1900, iar cealaltă e cam din aceeași perioadă; cred că s-a terminat în 1892, dacă nu mă înșel”.
Povestea lui Ovidiu Macavei nu este doar povestea unui constructor. Este povestea unui om care repară timpul. Care crede că orașele se pot salva doar dacă înțelegem că identitatea lor stă în cărămizile vechi, nu în blocurile de sticlă.
„Turismul în orașele mari nu vine pentru clădiri noi. Vine pentru patrimoniu. Pentru rădăcini.”
Într-o lume care se grăbește, meseria lui rămâne una dintre puținele care cere încetinire.
La final, Ovidiu ne face o invitație: „ar fi fost și mai interesant dacă ne întâlneam și la cealaltă casă, să vezi cum arată lucrările”. E genul de invitație care spune mai mult decât un slogan: dacă vrei să înțelegi cu adevărat ce înseamnă restaurarea, trebuie, la un moment dat, să urci și pe schelă.
Ovidiu BOICA
Adrian POPESCU
Ovidiu BOICA
b.o.n.
Ștefania VESA
Ștefania VESA
Dumitru CHISELIȚĂ
Vlad IGNAT
Nekta Ioana DEDU
Cosmin PAL
ADVERTORIAL
Nekta Ioana DEDU
un adevarat artist. felicitari