Respectul față de memorie: între luciditate istorică și propaganda urii

Moartea fostului președinte Ion Iliescu a adus în spațiul public românesc nu doar rememorări, nu doar tăceri, ci și o revărsare violentă de ură, venită mai ales dinspre o zonă politică pretins modernă: Uniunea Salvați România (USR). Această reacție, pe alocuri disprețuitoare, pe alocuri ostentativ radicală, ridică întrebări nu despre Ion Iliescu, ci despre starea noastră morală ca societate.

Este cu adevărat tulburător să vezi cum persoane care în 1989, erau copii de grădiniță sau nici nu se născuseră, își exprimă azi – cu siguranța unei justiții absolute – sentințe istorice, verdicte morale și apeluri la boicotul unor funeralii naționale. Este la fel de grav să constați că în fruntea unui partid parlamentar, care pretinde că vrea să salveze România, se află un cetățean, crescut și format, totuși, într-o cultură democratică (Germania), care se consideră îndreptățit să stabilească cine merită sau nu recunoștință publică în România.

În aceste zile, USR a transformat doliul într-o tribună de propagandă. Refuzul de a onora o zi de doliu național, apelurile la ignorarea simbolurilor statului român, criticile virulente față de organizarea funeraliilor, toate acestea nu reflectă convingeri democratice, ci o criză profundă de caracter public.

Această formă de anticomunism militant, cultivată cu obstinație de o anumită generație politică, nu are nimic de-a face cu o evaluare onestă a trecutului. Este, mai degrabă, un substitut ideologic, o formă de identitate bazată pe dispreț, pe ură și pe certitudini istorice gata ambalate.

Iliescu devine în această narațiune nu o personalitate istorică complexă – cu merite și greșeli, cu lumini și umbre – ci un simbol golit de realitate, asupra căruia se proiectează toate frustrările, eșecurile și temerile unei generații care n-a trăit comunismul, dar îl invocă obsesiv ca justificare pentru orice.

Că a fost sau nu Ion Iliescu un lider providențial, că a greșit sau nu în momente cheie ale tranziției, sunt întrebări legitime. Dar răspunsurile nu pot veni din răzbunare istorică, ci din analiză lucidă și judecată matură. În democrație, respectul pentru memoria unui fost șef de stat, recunoașterea instituțională a rolului său, organizarea unui ultim omagiu decent – nu sunt acte de glorificare, ci de respect pentru istorie.

Faptul că președintele României, Nicușor Dan, nu a fost prezent la catafalc, este elocvent. Nu doar ca gest de lașitate politică, ci ca declin al instituției prezidențiale în fața radicalismului de partid. Căci da, Nicușor Dan a fost și este om de casă al USR. Iar această absență spune mai mult decât orice discurs: spune că nu mai există respect nici pentru simboluri, nici pentru tradiții, nici pentru reconciliere.

În ce țară trăim?

Într-una în care moartea devine spectacol, doliul devine prilej de atac politic, iar tinerii lipsiți de memorie vie devin purtători de flamuri ale urii.

Trăim într-o țară în care discursul public nu mai este despre adevăr, ci despre loialitate ideologică, despre cine strigă mai tare, nu despre cine are mai multă rațiune.

Nu Ion Iliescu trebuie reabilitat. Istoria îl va așeza acolo unde merită. Este nevoie ca noi să ne reabilităm. Să reînvățăm să fim decenți. Să avem bun-simț în fața morții. Să știm că nu toate luptele politice merită duse, iar unele tăceri sunt mai nobile decât toate indignările false.

Cu tristețe pentru timpurile pe care le trăim,

Organizația Județeană P.S.D. Sibiu, Prof. univ. dr. Gheorghe Bichicean