Recomandarea săptămânii | Cătălin Neghină: „Poezia lasă urme”

Actor al Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, poet, dramaturg și fost jurnalist cultural, Emil Cătălin Neghină este invitatul acestei ediții a rubricii „Recomandarea săptămânii”. Cu o activitate de peste trei decenii pe scena sibiană și mai multe volume publicate, acesta a ales să aducă în atenția cititorilor o tânără poetă. Recomandarea sa este „Poezia lasă urme”, volumul de debut al Maiei Loloiu, recompensat recent cu premiul de debut al Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România.

„Spre surprinderea multora, literatura nu zace de vreo boală, nu suferă de ceva anume din interior. Suferința vine din exterior, căutările cărților tipărite fiind în mare scădere… și aici nu fac referire neapărat la vânzările editurilor, librăriilor… Rețelele de distribuție a cărților scrise nu mai există. Vremurile sunt mereu în schimbare, e firesc, pentru unii benefice, pentru alții altfel. Urmăresc rubrica asta de la început, citirea presei în dimineața fiecărei zile fiind o reminiscență a vremurilor când practicam, cu oarecare succes, vreau să cred, jurnalismul cultural… în total vreo 16 anișori…

Am amânat răspunsul provocării primite din partea Ioanei Dedu pentru că nu e simplu să faci ierarhizări ori clasamente… Azi vibrez cu un autor, mâine cu altul… Nu am știut ce aș putea scoate din sac… Cititul, pentru cei ce îl practică, e o yoga intelectuală.

Îmi doresc să se știe că există scriitori tineri și faini tare. Gândesc că cea mai bună alegere a mea, în acest moment, pentru Sibiu, este o carte care a primit acum câteva zile premiul de debut al filialei sibiene a Uniunii Scriitorilor din România: «Poezia lasă urme», de Maia Loloiu (Editura CronoLogia, 2025).

Versurile acestei ființe de doar 19 ani, posesoarea unei timidități de invidiat, a unei capacități intelectuale rare, a unei posibilități de a încărca-dezghioca metaforic orice există pe lumea asta… suprasarcină, ar numi-o meseriașii… sunt un sublim exercițiu tare greu de obținut, un demers aproape fantastic care frizează plutirea, o depășește și o provoacă în același timp.

Iată o mostră extrem de elocventă, mai clară decât discursul meu: «toate diminețile au ferestrele deschise/ ca îngerii păzitori să ungă aerul dinăuntru cu lumină în inima mea/ îngerul păzitor intră pe vizorul ușii de sticlă/ fără să spargă bibelouri, se așează într-un colț și/ modelează aburii de tămâie în spațiul inimii/ nici măcar în suferință nu sunt singură/ îngerul păzitor mă iubește/ și îmi doresc să fiu eu cea care/ iubește mai mult».

Sigur, de-a lungul vremurilor au existat numeroși tineri care aveau la îndemână dibăcia folosirii juste a creierului și emoțiilor către poezie, dar puțini au continuat să respire la fel când au devenit maturi.

Farmecul descoperirii prin poezie a tuturor defectelor și frumuseților lumii în care respirăm e strașnic. Când scrierea Maiei va avea sute de ani, e posibil să intre chiar în istorie… cine știe? Ea respiră deschizând iscusit ferestre. Doresc împliniri de calitate tinerei poete!”

Foto: Emil Cătălin NEGHINĂ, tnrs.ro