Practica de pe vremuri din agricultură, de la realitatea vremii la delirul actual

Am văzut, foarte recent, o imagine din asta generată de așa-zisa inteligență artificială, care trata un subiect interesant atât din punct de vedere istoric cât și din punct de vedere social: practica în agricultură a elevilor. Nu știu ce rege al habarniștilor a comandat-o, că de obicei paginile astea concepute second-hand virtual nu au nume de oameni vii, ci sunt așa, cu titulatură generală și catchy pentru a atrage mulţi mediocri. Nu știu cum a sunat solicitarea către ei-ai ca să îi genereze imaginea, dar ce a ieșit este de un penibil care dacă nu te-ar face să râzi, ar fi revoltător.

Bun, pe scurt, imaginea aceea prezenta elevi români, în vremea socialismului (pentru că nu era comunism, politic vorbind, că încă nu fusese atins stadiul ăla). Decorul era un fel de zonă deșertificată, unde au fost aruncate pe jos tulpini (și știuleți) de porumb (de către cine?). Apar şi nişte liceeni. Liceenii aceia aveau o expresie a feței de parcă erau de zece ani în lagăr de muncă, la canal la Poarta Albă, ah ce dureros. Chiar și hainele erau de pușcăriași. Un fel de salopete albăstrui, cu număr de serie pe ele. Descrierea-text era și ea una delirantă, dar nu mai intrăm în detalii, oricum morala era că vai ce nasol era şi vai ce sufereau săracii elevi.

Bun, să faci agricultură cu oricine altcineva decât cu țărani era o prostie, dar na, nu aveai cu cine, că țăranii deveniseră domni la oraș, lucrând în fabricile și uzinele făcute tot de către comuniștii care au depopulat astfel satele. Așa că la câmp mergea cine se nimerea, că aveai de unde: elevi, muncitori, soldați, studenți. Nu scăpa nimeni de un stagiu în agricultură. Acelea erau vremurile.

Numai că problema e alta. Ca elevi, atunci, nouă ne plăcea chestia asta. Sau cel puțin la majoritatea dintre noi. De ce? Simplu. Pentru că în perioada aia, care putea fi de la două săptămâni la aproape două luni, NU FĂCEAM ȘCOALĂ. NU stăteam în bănci 50 de minute să scriem până făceam scurtă la mână după dictările diverșilor profesori, care aveau o obsesie să ne servească cuvânt cu cuvânt (și să ne asculte la fel, conform dictării) pagini întregi de comentarii, formule, teorii teoreme, procese tehnologice și descrieri de componente sau mașini unelte. NU ne toca Woody la cap despre economia politică și politica economică a Partidului. Nu aveam teme de făcut acasă, nu eram terorizați de catalog, nu căram manuale și caiete. NU ne oprea la poartă că de ce nu aveam numărul matricol cusut pe palton sau geacă. Plus că așa te mai acomodai cu munca şi mai ales cu tâmpenia umană, lucru care ți-era folositor pentru mai târziu (și îți este și acum).

A IX-a am început-o cu practica la adunat sfeclă furajeră. Munca era grea, dar nu ne păsa. Acolo mi-am cunoscut colegii necunoscuți (pe ceilalți îi știam din generală), așa ne-am făcut găștile, așa mai dădeam și noi pe lângă fete. Aerul era curat, pofta de mâncare nemaipomenită. Făceam concursuri de orice, de la aruncat cu cuțitul, la bătăi cu știuleții de porumb sau concursuri de bancuri, toate spre disperarea maiștrilor-instructori care urlau că sabotăm economia socialistă.

Poate unora li se va părea culmea absurdului, dar acolo, în practică, în treninguri și cizme de cauciuc, murdari, obosiți, sau pe şantier la blocurile din Valea Aurie, ne simțeam mai liberi decât în școală, la program, în bancă, în uniformă.

Ei de aceea imaginea aia este și va fi o tâmpenie. Iar cine a făcut practică pe bune, nu din auzite, poate confirma asta.