Pasajul de la Gară, primul pasaj subteran al Sibiului. Şi incomplet până în ziua de azi

Probabil cea mai frecventă întrebare atunci când e vorba despre pasajul de la gară, cel „care duce la linii” este că de ce e incomplet. De ce nu duce pe sub TOATE liniile, până pe str. Gării. Până când vom dezlega enigma, putem spune că această construcţie este utilă şi aşa cum este ea acum, mai ales în contextul actual, în care transportul feroviar a decăzut la modul alarmant, iar cei care circulă cu trenul s-au împuţinat şi ei.

Dar atunci, la vremea apariţiei lui, pasajul era „ceva”. O dată, că Sibiul intra şi el, feroviar vorbind, în rândul oraşelor care contau, cu pasaj subteran, ca la alte gări cu nume şi reputaţie. Apoi, că noutăţile din peisaj, de orice fel ar fi fost, aveau un succes uluitor, mai ceva ca ştirile de acum cu amante de fotbalişti. Tot ceea ce se făcea era mai promovat de la om la om decât prin orice campanie publicitară de acum. „Se lucrează la gară” era pe buzele tuturor. „Se face tunel pe sub linii”, auzeam şi eu, copil fiind. Au trecut de atunci cam 50 de ani. Pasajul există şi e funcţional. Iar noi ne întoarcem în timp să vedem cum şi care a fost istoria lui.

Necesitatea pasajului şi începutul lucrărilor

Pare incredibil acum să crezi că gara Sibiu a fost unul dintre punctele cele mai animate atât ale oraşului, cât şi ale judeţului, fiind concurată şi depăşită, poate, doar de gara Copşa Mică (pare ciudat dar asta e, din punct de vedere feroviar, Copşa este mai tare ca Sibiul). Din Sibiu se formau o mulţime de trenuri, de la cursele muncitoreşti la accelerate. Prin Sibiu tranzitau trenuri naţionale şi internaţionale. Traficul de marfă era şi el puternic, că existau o mulţime de fabrici care produceau iar ceea ce produceau trebuia transportat. Plus de asta, mai era manevra, adică dusul şi adusul vagoanelor şi locomotivelor. În coondiţiile acestea, trecerea peste linii ca simplu călător sau cetăţean devenea extrem de dificilă, mai ales când în cale ţi se puneau două personale, acceleratul de la Cluj care intra cu 90 la oră până oprea, iar mai încolo staţionau garniturile de marfă. Să nu uităm că era vremea când trenurile de navetişti erau pline şi îşi vărsau conţinutul (pe care-l re-adunau tot ele) de trei ori pe zi. Toate acestea pe cele 11 linii de cale ferată. O statistică publicată în 1972 arată că prin gara Sibiu treceau, la fiecare schimb, dus-întors, 5.200 de navetişti, un total de 62.400 de persoane zilnic. Aceasta neincluzând celelalte categorii de călători.

Aşa că necesitatea a ceva care să facă traficul pietonal mai uşor era tot mai acută. Necesitate recunoscută semioficial încă din octombrie acelaşi an, (1972), când, răspunzând întrebărilor unei „anchete” despre navetişti, unul dintre ceferiştii chestionaţi, un anume Ilie Pintea, „conductor de bilete” (aşa l-a scris la ziar), spune că gara de la Sibiu ar fi fost „poate singura din ţară lipsită de siguranţă, de împrejmuire” şi că în acest context ar trebui grăbită construcţia pasajului subteran şi „acoperirea peroanelor şi a liniilor, cum se află in marile gări civilizate”.

Foto: Fred NUSS/Tribuna Sibiului

Timpul a trecut iar lucrările la noua „facilitate” par să fi debutat. Astfel, deşi nu e prea clar dacă e vorba de un şantier în curs de desfăşurare sau doar de un proiect, la 13 septembrie 1973, avem primele detalii mai ample despre lucrările de la gară.

Ele erau efectuate de către lucrătorii Şantierului 52 Construcţii Căi Ferate, care la acel moment, „au început săpăturile la pasajul subteran care va facilita accesul călătorilor pînă la linia 5, inclusiv” iar şeful de şantier, inginerul Coriolan Budac, asugura lumea că „sunt asigurate toate condiţiile necesare pentru ca lucrarea să se înscrie în prevederile graficului de execuţie”. La fel, se preciza că „darea în funcţiune a acestui pasaj subteran, va rezolva pentru o perioadă îndelungată problema traficului de călători prin staţie, în condiţiile unei securităţi sporite”. Lucrarea era planificată să se finalizeze la 1 august 1974.

Dar în 1974 treaba începe să se blegească. Nici vorbă de terminat lucrarea „la cheie”, iar preconizata prelungire a pasajului până pe str. Gării este lăstă baltă, sub pretextul lipsei de fonduri. Baltă a rămas, până în ziua de azi.

1975 – Pasajul de la gară e funcţional

La 18 ianuarie 1975 este dat în folosinţă oficial pasajul pietonal subteran de la gară, care asigura accesul, din aproximativ „faţa” staţiei CFR Sibiu, la peroanele care deservesc liniile 2-3 şi 4-6 Se mai promitea realizarea, în interiorul pasajului, a unui chioşc alimentar, a unui depozit de bagaje „cu o capacitate dublă faţă de cel existent” şi amplasarea de panouri cu mersul trenurilor.

În fapt, s-a realizat un fel de chioşc cu de toate, flancat de biroul „depozit” de „bagaje de mână”, unde îţi puteai „caza” bagajele voluminoase proprii (valize, damigene, cufere, alte chestii) contra unei taxe fixe (indiferent de timpul alocat găzduirii) cât aveai chef, ca să dai o tură prin oraş între două trenuri. Afişaşul cel subteran cu „Mersul trenurilor” nu a mai fost să fie. Oricum aveai două, unul în sala mare a gării şi altul în exterior, la ieşirea spre peroane. Odată cu realizarea pasajului, dacă nu mă înşel, au fost relizate şi copertinele de deasupra peroanelor.

Pe la finele lui martie (informaţia era din 3 aprilie şi preciza că „de curând”) se mai anunţa că se lucrează la retragerea unei porţiuni din linia îngustă (a Mocăniţei) „pînă în dreptul pasajului subteran de pietoni” şi la lărgirea trotuarului din fața gării, „în dreptul ieșirii din pasajul subteran”. Pe 17 aprilie 1975 apare şi prima fotografie „oficială” a pasajului, în Tribuna Sibiului, realizată de Fred Nuss.

După un an, autorităţile se gândesc şi ele la călătorii care ar avea şi ei nevoie de ceva să ia aşa, „la botul calului” (sau al trenului) şi instalează, prin Oficiul Judeţean de Turism – OJT, un chioşc (al doilea era la autogară) de unde puteai să-ţi iei ceea ce atunci se numea „puţăncorn” (hot dog, pe rongleză, „cornuri umplute” pe limbajul de atunci) plus „un sortiment bogat de preparate culinare, răcoritoare, dulciuri, ţigări etc”. Programul era unul prelungit, de la ora 16 la 22.

O decâdere şi urâţire progresivă, pe an ce trece

În următoarea perioadă pasajul de la gară îşi vede de treaba lui, fără mari incidente şi probleme pozitive sau negative, sau asta se subînţelege din faptul că a zăcut şase ani, sub maldăre de tăcere, nescriindu-se despre el nici de bine, nici de rău. Până în 1981, când revine în atenţia publicului, de data aceasta la modul negativ. În aprilie, cetăţenii sesizau că „pasajul de sub peroane este foarte rar măturat, iar cînd plouă, canalele fiind înfundate, apa scursă pe scări bălteşte in voie…”. Era doar începutul…

O poveste cu aere de science-fiction socialist apare în 8 iulie 1984, când ca un preambul al viitoarelor demolări din zona Gării-Constituţiei- 9 mai, arhitectul Romeo Grigorescu, intervievat de Tribuna Sibiului, expune planul de sistematizare al pieţei 1 decembrie. Printre altele, ni se spune că „în devizul de sistematizare s-au prevăzut gară nouă, autogară, club C.F.R., actualul sediu urmînd a fi demolat, hotel de tranzit cu 150 locuri, pasaj subteran de trecere (sl. ns.) etc. Va fi o adevărată poartă de intrare în municipiul Sibiu. Spaţiile comerciale sunt plasate la parterele noilor blocuri. In tot ce s-a întreprins s-a ţinut cont de restructurarea urbană a fondului vechi de locuinţe”. Ca moment de demarare a acţiunii a fost ales anul 1985. S-a reuşit, până în 1990, doar dărâmarea unor case, unele cu valoare istorică, a unei biserici medievale şi construirea unor blocuri care, estetic vorbind, poţi spune că sunt hidoase. Din fericire, a venit 1989 iar aberaţiile urbanistice au fost stopate.

În acelaşi an plutea în aer informaţia „pe surse” că se speră ca pasajul de la gară să fie preluat de altcineva decât de actualul proprietar (CFR). Se mai remarca cum că aspectul său e „destul de banal pentru o „poartă” de intrare în oraş”.

Anii ’90-2000 – aceeaşi poveste

Anii schimbării 1989-1990 au trecut peste pasajul de la Gara Sibiu ca oricare alţi ani, fără a modifica ceva în aspectul lui de „praf şi pulbere”. Pasajul de la „Poarta de intrare în oraş” este Nr. 1 în topul pasajelor sibiene în materie de izbelişte, murdărie, senzaţie de abandon şi pustiu, cantitatea de gunoaie aruncate şi alte aspecte urâte la vedere şi la miros. OK, la această imagine au contribuit şi principalii beneficiari, călătorii, că nu aveţi idee ce călători erau pe atunci şi ce faună creştea prin gară. „…la această oră, gara sibiană este un loc în care numai orb să fii nu vezi murdăria şi dezordinea”, scria colegul N.I. Dobra în 14 martie 1991.

în 1994 se pare (dacă nu este vorba de pasajul de la Lupeni cumva) că Primăria avea ceva planuri de reabilitare a lui. Pe 24 iunie este publicată „Lista obiectivelor de investiţii cu finanţare de la buget propuse pentru 1994”, unde e o referire la „Supraînălţ. şi mărirea cap. transp. pasaj CF, gara Sibiu”. Limbajul prescurtat şi localizarea confuză ne face să avem îndoieli despre care pasaj era vorba. Tot confuză este şi informaţia-semnal de pe 6 iulie, când Tribuna ne spune că „pasajul de la gară” e mai bine de ocolit pentru că „fiind întuneric, riscaţi să intraţi direct în mâlul ce se află acolo de la ploile de săptămâna trecută, când canalul s-a înfundat încă o dată”.

În 1995 pare să se mai mişte ceva în materie de igienizare a locului, că pe 1 septembrie, „mai multe femei, în salopete galbene, trebăluiau de zor” şi că toată gara, „pasajul subteran, peronul, trotuarul, sălile de aşteptare erau lună”. Va fi fost vreun control de pe la Regională… Dar toate revin la normal, pentru că după o lună, două studente la jurnaşlistică ce îşi efectuau practica la „Tribuna”, constatau că la pasajul subteran, după ploaie, „ar trebui să existe un punct de închiriat bărci”. Deci din nou, canalizare înfundată pe care nu o desfunda nimeni şi pasaj inundat. Călătorii puteau trece şi peste gardurile de la peroane, care aveau „puncte de acces” prin ruperea plasei de sârmă.

M3362M-4206

Abia în 2001 autorităţile feroviare decid, după peste 30 de ani, să mai vadă de pasajul care juridic nu ţine de Sibiu, ci de … Braşov, unde avem sediul Regionalei CFR. Astfel, în martie 2001, era anunţat că gara va intra în reparaţie capitală. Reparaţie aşa de capitală încât va dura doar o lună. Principalele lucrări preconizate: zugrăvirea gării şi „reamenajări ale pasajului de acces la peroane, care, în prezent, arată deplorabil!”.

Anii 2000 – 2020, tot aceeaşi poveste

2002 începe cu stângul (aşa e cănd ai două picioare de stângul) pentru ceea ce era atunci staţia CFR Sibiu. În sensul că „şi-a luat” o amendă de vreo 10.000.000 în banii de atunci (1.000 de lei acum dar valoarea banilor era alta), de la Protecţia Consumatorului, pentru ce s-a găsit acolo. Printre neregulile constatate (culmea fix la zugrăveală şi amenajările interioare) a fost pomenit şi pasajul subteran.

Redăm aici articolul comptet, publicat în Tribuna din 12 ianuarie 2002:

„10 milioane pentru Gara Sibiu…

Gara Sibiu (mai oficial spus “Staţia CFR” Sibiu) a primit, recent, suma de 10 milioane lei. Amendă. Cauza: starea în care se află, şi pe care o ştie toată lumea, ba din ziare, ba de la televizor, ba “live”. Oficiul Judeţean pentru Protecţia Consumatorului Sibiu a efectuat, zilele trecute, un control având ca tematică situaţia (generală şi particulară) a locului de unde vine şi pleacă trenul. Controlul a dat „în vileag” faptul că „amenajarea interioară” (zugrăveală, vopsire) lasă de dorit. Sau de izbelişte. La fel şi condiţiile din sala de aşteptare. La fel şi pasajul subteran. La fel şi toaleta, unde termenul de „apă curentă” este valabil doar când instalaţia nu e „gripată” de gheţuri. Plus că salonul „mama şi copilul” nu mai există, deşi ar trebui. Mă rog, controlul ca (scuzaţi) controlul, zece milioane ca zece milioane, dar să nu uităm şi că onor călătorii au contribuţia lor la starea constatată. O altă vină o poartă şi sistemul – încă – ultracentralizat, Sibiul depinzând de banii Regionalei CFR Braşov, pentru care poarta de intrare în “Hermannstadt” (oraş turistic) este mai puţin importantă decât cea a Sighişoarei- Dracula Land. Când se vor rezolva toate acestea? Când vom avea şi noi o gară demnă de o reşedinţă de judeţ? Nu ştim”

Amenda a fost cam ca majoritatea amenzilor din acea vreme: degeaba. Pentru că un mini-reportaj publicat în august ne introduce în atmosfera din „tunel”: „Cobor pasajul care duce spre peron. Cum ajung în subsol, mă întâmpină imagini de coşmar, mirosul unor toalete, parcă de când lumea înfundate, ziduri igrasiate, roase de apa infiltrată și decojite – toate astea într-o „estetică a urâtului”, mai ceva ca în proza lui Anghezi!”

După un an, în martie, ajung şi eu „în interes de serviciu” pe acolo şi ajung să îl numesc „Pasajul iadului”, fix din motivele cunoscute. Mai exact, „locul arată ca într-un joc de “aventuri” pe calculator: capcane care te fac să cazi pe gură, canale unde capacele rezistă până când trec primii adunători de fier vechi, “plăci” lipsă sau sparte. La care mai adaug: pereţi pe care stă scrisă întreaga istorie a muzicii hip-hop/tehno şi nişte picioare, de om care riscă zilnic să traverseze pe unde, logic, nu e de traversat (“da, domnu’, scrieţi acolo că e o bătaie de joc!”)”.

Trece şi 2003, iar 2004 este un an la fel ca celelalte pentru pasajul subteran al gării, care se ambiţionează să arate prost, spre gloria feroviarilor şi a ruperii „eficiente” a CFR în mai multe companii care au reuşit doar să înmulţească numărul de directori. Zici că se urmărea ca să se bată un record în materie de aspect al lucrului prost făcut: pasajul continua să arate mizerabil, mucegaiul domina totul, cu apă în el, vopseaua de la zugrăveală era cojită, panourile care arătau la ce linie să mergi erau sparte. La fel şi în 2005 şi 2006, când un călător cu „mână” la scris spune că pasajul, adică rampa de urcat-coborât spre liniile spre liniile 2-3 are „trepte ştirbe, pe care rişti să devii invalid grad trei”

În acelaşi an în care Sibiul era în febra pregătirii şi cosmetizării generate de anul capitalei culturale, pasajul de la gară se ambiţiona să ofere celor care veneau la noi o imagine diferită şi de standardele culturale şi ce cele europene. Pe 23 noiembrie 2006 avem iar o descriere plastică a ceea ce vedeai prin „underground”-ul gării Sibiu: „Pasajul – pute şi pare că stă să cadă (başca vreo doi-trei hăndrălăi băuţi care se făceau auziţi de la intrare)”

Aniii următorii au crescut reputaţia Sibiului pe plan naţional şi nu doar. Ceva se schimbase. Nu şi pasajuld e la gară, care îşi întâmpina, în anul de glorie 2007, cu „o blândă adiere cu mireasmă de pipi”.

2020 – acum. De la „se mai mişcă ceva” la reparaţie

Anul pandemic 2020 aducea şi ceva dătător de speranţe pentru utilizatorii Gării Sibiu şi a pasajului aceluia devenit spaima călătorilor. La 26 ianuarie (fix de ziua lui Ceauşescu), CFR SA anunţa că licitează lucrările „de extindere a tunelului pietonal și modernizare a aparatelor de cale din Gara Sibiu”. Denumirea oficială era „Lucrări de reabilitare a platformei cu înlocuirea aparatelor de cale în staţia Sibiu Cap Y și prelungirea tunelului pietonal până la linia 8”. Valoarea intervenţiei era, la prima strigare, de 11 milioane lei, iar teremenul de execuţie 14 luni. Banii veneau direct de la buget. Dar numai bine, restricţiile impuse de „administratorii” pandemiei de la noi vor amâna cu un an licitaţia. A fost reluată pe 25 februarie 2021, de data aceasta sub denumirea ”Reabilitare platformă cu înlocuirea aparatelor de cale Stația Sibiu, Cap Y (actualizare documentaţie si execuţie) SRCF Braşov”. Conform noii documentaţii, tunelul pietonal urma să fie (din nou) prelungit până la linia 8 iar lucrările erau planificate să dureze (din nou), 14 luni. Şi banii au mai urcat în poveste, de data asta valoarea contractului fiind de 14.330.279 lei, fără TVA şi fără cheltuieli „diverse și neprevăzute”.

Aşa cum s-a putut vedea în teren, lucrările au început, au avut loc, s-au terminat iar acum pasajul arată, cumva, mai spălat.

Au trecut 50 de ani de la inaugurarea primului pasaj subteran pietonal din Sibiu (care nu ţine de Sibiu, ci de CFR). Acum arată nu mai bine, dar nu arată chiar rău. Perioada pandemistă este încă reprezentantă prin urnele culoarelor marcate în pardoseală care ajutau la păstrarea distanţei „sociale”. Nu mai e atâta apă (deşi e umed). Există supraveghere video, chiar dacă pe acolo trece orice fel de faună. Ruinele chioşcului-mini bar au fost dezafectate, la fel cum biroul de „bagaje de mână” a devenit altceva. Pavajul pardoselii nu mai are elemente lipsă la inventar, iluminatul chiar luminează faţă de ce era, iar indicatoarele care arată la ce liniie ajungi nu sunt făcute praf.

Copertinele de pe peroane au fost refăcute complet ca dealtfel şi peroanele, nu atât de plăcut privirii dar mai util. Iar detaliul că nici acum nu a fost prelungit pasajul până pe Gării este oricum irelevant, pentru că nici treburi nu mai sunt, nici călători, deci nu mai are cine să se plângă şi nici nu mai interesează pe cineva asta.

Când mai treceţi pe acolo, cu treabă prin gară, amintiţi-vă că acesta a fost, la vreme lui, primul pasaj subteran al oraşului. Ultimul este, deocamdată, cel de la Lupeni. Unde vom ajunge imediat.