„Am pornit motoarele. Care sunt următoarele proiecte?” După infuzia PNRR, constructorii reclamă predictibilitate, în timp ce BNR avertizează asupra dependenței dăunătoare de bugetul de stat

Statul vorbește despre deficit, prioritizarea investițiilor, constructorii cer facturi achitate la termen, în timp ce consilierul guvernatorului BNR invocă o adicție nesănătoasă a mediului privat de fondurile statului. Față în față cu reprezentanții statului, la conferința regională „Construcții și Capital” organizată de Patronatul Societăților în Construcții Filiala Sibiu, antreprenorii au pus pe masă problemele unui sector care a susținut o parte importantă din investițiile ultimilor ani. Iar replicile nu au lipsit.

PNRR a pus România în șantier, dar a lăsat în urmă și o listă consistentă de lecții: proiecte pornite târziu, termene comprimate până la limită, documentații incomplete, proceduri greoaie și restanțe la plată, în unele cazuri, chiar și de 400 de zile. Acum, cu motoarele companiilor turate și capacitățile de execuție dezvoltate, constructorii întreabă statul ce urmează. Vor investiții, plăți la termen, proiecte și bugete predictibile și cer ca lucrările să nu mai fie atribuite predominant celui care oferă cel mai mic preț, ci celui care poate garanta calitatea.

Bilanțul PNRR a fost inevitabil una dintre temele care au traversat dezbaterea de la Sibiu. „Jumătate din sumele din PNRR, aproximativ 20 de miliarde de euro, au trecut prin șantiere, sectorul construcțiilor fiind cel mai mare beneficiar”, a subliniat Lucian Croitoru, consilier pe probleme de politică monetară al guvernatorului BNR.

Pentru administrația sibiană, PNRR a fost, după cum a descris primarul Astrid Fodor, „o gură de oxigen”. Municipiul a finalizat 45 de obiective de investiții, inclusiv recepția acestora, însă o parte importantă a mecanismului a stat în capacitatea administrației locale de a avansa banii fără să aștepte transferurile ministeriale.

Astrid Fodor, primarul Municipiului Sibiu

„Am avut posibilitatea să facem plățile, să nu așteptăm banii de la minister. Fără această inițiativă din partea administrației sibiene, nu am fi terminat PNRR-ul”, a explicat Astrid Fodor.

Dinspre constructori, bilanțul PNRR arată însă și ce nu trebuie repetat. Mircea Bulboacă, președintele Grupului CONA, a descris un program care „a demarat cu greutate și cu întârziere”. Pe proiectele de sănătate, până la organizarea instituțională, licitații, documentații incomplete și contestații, timpul efectiv rămas constructorului s-a comprimat dramatic. Exemplul oferit: spitalul de la Târgu Mureș. „Cu toate etapele astea, până am depășit toate etapele astea, ne-au mai rămas 500 de zile de execuție, ceea ce este un timp extrem, extrem de scurt”, a explicat Bulboacă.

Mircea Bulboacă, președintele Grupului CONA

400 de zile întârziere la plată

Discuția despre finanțare a ajuns inevitabil la una dintre cele mai sensibile probleme ale industriei: plata lucrărilor executate.

Întrebat cum poate fi asigurată plata la timp, György Attila, secretar de stat în Ministerul Finanțelor, a delimitat responsabilitatea Trezoreriei: „În calitate de coordonator al activității de Trezorerie a Ministerului de Finanțe, vreau să vă spun că plata se face exact în ziua în care primim ordinul de plată. Deci Trezoreria decontează imediat. Totuși, important este când ajunge acest ordin de plată la Trezorerie”.

Ministerul Finanțelor este parte în contractul dintre instituția publică și companie și nu poate controla clauzele contractuale, a argumentat acesta. Statul a introdus însă mecanisme prin care autoritățile publice care acumulează arierate pot fi sancționate inclusiv prin blocarea unor resurse.

Din sală, realitatea constructorului a venit cu o cifră care a schimbat temperatura discuției. „Trebuie să vă spun că am avut întârzieri de plată, parțială, și de 400 de zile. Ceea ce nu este permis”, a replicat Mircea Bulboacă.

Problema este de cash-flow, dar și de relație asimetrică între stat și companie. Constructorul facturează, datorează TVA, taxe și impozite, indiferent dacă beneficiarul public îi virează sau nu banii.

Bulboacă a comprimat această contradicție într-o întrebare: „Cum să mă achit de dări, dacă statul nu te plătește?”

Cele două perspective nu se exclud, dar tocmai aici apare una dintre vulnerabilitățile sistemului: Trezoreria poate procesa imediat ordinul ajuns la ea, în timp ce constructorul poate aștepta luni până când întregul circuit administrativ produce acel ordin.

Predictibilitate pentru „șantiere”

Cuvântul predictibilitate a revenit obsesiv în conferință. Dar, pe măsură ce dezbaterea a avansat, a devenit evident că statul și constructorul nu îi dau întotdeauna același înțeles.

Pentru Guido Retter, CEO RETTER Group, predictibilitatea începe înainte de șantier. „Am ajuns în stadiul în care împreună cu decidenții statului român am pornit motoarele, am alocat resurse, dar acum nu știm care sunt următoarele proiecte, în general, și, în special, acelea care vor fi finanțate.”

Companiile au investit în utilaje, oameni, capacități și know-how. Problema este ce urmează. „Când se dă drumul la o licitație, cât de sigură este aceasta?” subliniază Guido Retter.

Răspunsul Ministerului Finanțelor a venit prin György Attila: statul operează deja cu o perspectivă multianuală, iar bugetele conțin alocări proiectate pentru următorii trei ani. „Noi încercăm să asigurăm acest management pe termen mediu al fondurilor bugetare, astfel încât să asigurăm această predictibilitate.”

Numai că predictibilitatea bugetară agregată nu este întotdeauna aceeași cu predictibilitatea cerută de șantier: documentație matură, finanțare identificată, licitație și termen realist.

Guido Retter, CEO RETTER Group

Croitoru schimbă unghiul: nu trebuie să ne uităm prea mult la stat

Într-o dezbatere dominată de PNRR, investiții publice și finanțare guvernamentală, Lucian Croitoru, consilier pe probleme de politică monetară al guvernatorului BNR, a schimbat perspectiva. „Eu am auzit aici foarte mult cuvântul PNRR și alte programe guvernamentale, dar, sincer să fiu, atrag atenția asupra unui alt lucru: asupra sectorului privat, implicit asupra construcțiilor, pentru că sectorul privat, indiferent de aceste programe economice create de guverne, este principalul actor, în societatea noastră.”

Mesajul său a devenit și mai tranșant atunci când discuția s-a întors la dependența României de fondurile europene.

Dacă firmele ajung să se bazeze predominant pe programele guvernamentale, a argumentat Croitoru, „asta este o cale spre un fel de adicție dăunătoare, care, în loc să ducă la amplificarea inițiativei private, adică a concurenței și a antreprenoriatului, alege calea mai comodă, să ne uităm în sus, spre buget”.

Pentru Croitoru, construcțiile au nevoie pe termen lung de creditare la dobânzi relativ reduse și „de o cerere solidă, independentă, nu una creată de câțiva decidenți”.

Replica industriei a venit din partea vicepreședintelui FPSC, Irinel Gheorghe. „Ce vă putem noi spune, domnule Croitoru, este că finanțarea investițiilor statului trebuie să continue, pentru că toate aceste investiții – infrastructură sanitară, rutieră, edilitară – sunt continuate de investiții private, care aduc în zonele respective taxe și impozite.”

Aici s-au întâlnit două perspective diferite asupra dezvoltării: una care avertizează asupra dependenței de stat și alta care vede infrastructura publică drept platforma pe care se așază ulterior capitalul privat.

Lucian Croitoru, consilier al guvernatorului BNR

Privatul e așteptat să intre în ecuația finanțării

Guido Retter, CEO RETTER Group, a dus dezbaterea spre o posibilă zonă de întâlnire: parteneriatul public-privat. „Este foarte adevărat că, atâta timp cât pompezi prea mulți bani în domeniul companiilor care desfășoară activitate privată, intervine o anumită lentoare”, recunoaște acesta. „În privința proiectelor de parteneriat public-privat, marea tematică vizează pregătirea ambelor părți, atât a statului, cât și a privatului. Din momentul în care intri într-un astfel de proiect, nu mai sunt două părți distincte, ci avem un singur proiect, unde sunt toți colegi și se gândesc în beneficiul proiectului. Bineînțeles, fiecare asumându-și riscurile pe care doar el poate să le ducă. La nivelul parteneriatului, asumarea aceasta trebuie să vină din partea statului. Ăsta e trendul, e important ca statul să meargă spre zona privată pentru finanțare, pentru că nu există altă cale. Privații trebuie să intre ca investitori, dar cu anumite condiții. Intervenția din partea statului conferă o reputație de încredere ca senior lender, care e privită ca un semn de stabilitate de băncile private și, împreună, dar pe riscul privatului, se poate face o astfel de finanțare. Și privatul este foarte sigur de încasări, pentru că sunt încasările sale. Nu mai depinde de niciun terț. Dar, bineînțeles, toate aceste proiecte trebuie să fie profitabile”, a argumentat Retter, insistând că viitoarele proiecte mari de infrastructură vor avea nevoie de capital privat.

Mircea Bulboacă a completat tabloul cu obligațiunile municipale și PPP-urile, dar a pus o condiție esențială: regulile trebuie să supraviețuiască ciclurilor electorale. „Dacă te duci, de exemplu, în parteneriat public-privat și este un contract de 30 de ani, trebuie să te asiguri că cei care participă, investitorul, constructorul, toți, trebuie să meargă pe acel plan 30 de ani. Și nu că se schimbă orientarea politică, că vine alt guvern care are altă viziune.”

Deficitul nu poate fi negociat. Dar nici investițiile nu pot fi oprite

Discuția a intrat inevitabil în conflictul dintre consolidarea fiscală și investiții. Pentru Mirela Călugăreanu, președintele Curții de Conturi, cele două obiective nu trebuie puse în opoziție. „România are nevoie de a-și corecta, de a-și consolida deficitul fiscal-bugetar.” Dar, în același timp: „România are în continuare nevoie de a susține o dezvoltare economică durabilă a țării. Lucrurile acestea nu trebuie să intre în conflict și nu intră în conflict unul cu celălalt.”

Lucian Croitoru a formulat însă avertismentul macroeconomic mai apăsat. Inflația este, în opinia sa, legată în mare măsură de dimensiunea deficitului, iar ajustarea acestuia nu poate fi suspendată pur și simplu printr-o negociere politică. „Nu este un element de negociere. E un proces organic.”

Alternativa ar însemna costuri mai mari prin curs și dobânzi, cu impact direct asupra construcțiilor, sector expus de două ori costului creditului.

Mirela Călugăreanu, președintele Curții de Conturi

Prețul cel mai mic, „o mare, mare greșeală”

Dacă finanțarea a produs diferențe de perspectivă, un punct a apropiat aproape toate vocile din sală: modul în care sunt atribuite contractele publice.

Mirela Călugăreanu a formulat recomandarea Curții de Conturi către entitățile publice „Să se orienteze către cel mai bun raport calitate-preț și nu să utilizeze automat metoda de a alege prețul cel mai mic, pentru că trebuie să țină seama și să ia în calcul calitatea, ciclul de viață al produsului sau bunului respectiv, sustenabilitatea și reziliența.”

Irinel Gheorghe, vicepreședinte FPSC, a fost și mai direct: „Întotdeauna s-a analizat prețul cel mai mic și asta a fost o mare, mare greșeală în România.”

Iar Guido Retter a pus schimbarea criteriului în fruntea listei lucrurilor care ar trebui făcute urgent: „Ar fi urgentă adoptarea unor clauze contractuale, că nici măcar de legislație nu vorbim, prin care calitatea să domine evaluarea și nominalizarea unui câștigător și, în niciun caz, prețul”.

În aceeași logică intră și certificarea companiilor de construcții, susținută de Mircea Bulboacă, președintele Grupului CONA, care vede mecanismul ca pe o posibilitate de a ordona piața și de a simplifica licitațiile – cu condiția să nu devină încă un strat de birocrație.

Un pod în cinci ani și o fabrică în opt luni

Diferența dintre investiția privată și lucrarea publică a fost poate cel mai plastic descrisă de Bulboacă. „În sectorul privat, investitorul știe ce vrea de la început, vrea să știe clar cât plătește și ce obține pentru ce plătește și în cât timp. Timpul este foarte important. Am făcut zeci de fabrici cu timp de livrare de opt luni, nouă luni, un an. Am ajuns să fac un pod timp de cinci ani.”

Cauzele identificate de constructor: „documentație proastă, tehnologie inaplicabilă, decizii cu întârziere, licitații peste licitații la subcontractări”.

După anii PNRR, concluzia conferinței de la Sibiu nu a fost că România nu mai are ce construi, ci dimpotrivă. Lista proiectelor necesare rămâne lungă, iar capacitatea companiilor este mai mare decât înaintea acestui ciclu investițional.

Sistemul public poate transforma lecțiile ultimilor ani într-un model mai matur: proiecte pregătite înainte să ajungă în licitație, finanțare previzibilă, facturi plătite la termen, criterii care favorizează calitatea și un mix de capital public, european și privat capabil să mențină șantierele deschise.

Articol publicat în ediția print din 1 octombrie 2026 în suplimentul Tribuna Financiară