Părintele Dădârlat, ˝Trei Stejari˝, de Florii: ”Inima noastră, Ierusalimul pe care i-L oferim lui Dumnezeu”

Adaugă ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

„Mi-a mers la inimă”, spunem atunci când auzim un cuvânt în care recunoaștem adevărul unit cu bunătatea, care se așază într-un fel vindecător peste sufletul nostru. „Te am la inimă”, sunt cuvintele prin care îi asigurăm pe cel dragi că ocupă un loc foarte important în viața noastră. Inima, în general, o înțelegem ca fiind „centrul” nostru, locul cald de unde scoatem cele bune, și pe care dorim să îl ferim de cele rele.

Sunt momente în care asemănăm bătăile inimii cu bătăile într-o poartă. Avem sentimentul că inima de carne ar fi în același timp o poartă spre ceva mai tainic, spre ceva de neatins cu mâna și nevăzut cu ochiul. Poarta spre un alt centru al nostru, de pe alt plan decât cel măsurabil cu măsurile lumii noastre. Ne vin în gând cuvintele lui Iisus: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” sau „Omul cel bun, din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune”. Da, așa este. Există un „altceva”, care tot inimă este numit, dar nu e neobosita noastră inimă de carne. Aceasta e doar „poarta văzută” a unei „cetăți nevăzute”. A Ierusalimului nostru nevăzut.

Inima duhovnicească este centrul ființei omului, locul unde se întâlnesc mintea, voința și simțirea în relația cu Dumnezeu. Este ochiul sufletului, organul prin care omul percepe realitățile nevăzute și prezența energiei, a harului lui Dumnezeu. Inima aceasta spirituală este altarul lăuntric al nostru, unde se aduce rugăciunea curată și unde Dumnezeu se descoperă celui smerit. Ea este adâncul persoanei, este organul iubirii curate, prin care omul îl poate iubi pe Dumnezeu și pe aproapele în mod jertfelnic. Inima duhovnicească este spațiul întâlnirii personale cu Hristos, este tronul minții, este organul discernământului și templul interior al Duhului Sfânt.

Cuvântul Ierusalim s-ar putea traduce prin „pace adâncă”. Iisus intră smerit în cetatea Ierusalimului pământesc, nu pe un armăsar alb, nu în armură și cu o sabie în mână, ci pe mânzul unei asine. Nu ca să cheme la arme și să alunge prin forță pe ocupanții romani, așa cum și-ar fi dorit mulți contemporani ai Săi. Nu ca un împărat lumesc vine Hristos, ci ca unul mai presus de lume. Confruntarea spre care vine Iisus și care avea să aibă loc nu peste mult timp, nu este una pămânească, ci una suprapămânească. Oponentul nu este Imperiul Roman sau fariseii care Îl contestau pe Iisus, ci nevăzutul vrăjmaș, cel ce de la începuturile lumii caută să rupă creația de Creator, să murdărească icoana lui Dumnezeu, care se cuvine a fi omul.

Aceasta este lupta lui Iisus. Nevăzută, însă nu mai puțin atroce. Arma Lui cea invincibilă este „smerenia”, nebănuita calitate a lui Dumnezeu cel necuprins. Dispoziția lui de a muri din iubire pentru oameni. Doar un Dumnezeu capabil de maximă smerenie izvorâtă din maximă iubire ar putea purta, într-un interval atât de scurt de timp, cuvintele diametral opuse „Osana!” și „Răstignește-L, răstignește-L!”

Însă adevăratul Ierusalim pe care îl caută Iisus și în care își dorește să intre și să rămână este Ierusalimul inimii duhovnicești a fiecăruia dintre noi. Cetatea în care Dumnezeu vrea să fie împărat aceasta este. Ea este și câmp de luptă și cetate și tron al Marelui Dumnezeu. Inima noastră duhovnicească este o lume în miniatură pe care Domnul dorește a o pune în ordine, a o lumina și a o inunda cu iubirea Lui cea mai presus de lume.

Deși cuvintele diametral opuse de mai sus continuă să se audă cu fiecare generație, în cetatea interioară a fiecăruia dintre noi, Hristos continuă să bată la ușa sufletului nostru, neobosit, dornic de a purta lupta noastră, dornic de a curăța icoana Sa, care suntem noi, cu apa iertării și a iubirii Lui.