Ochiul şi urechea: "Prinţul Carol – un adevărat român…"

Nu ştiu dacă mai există în lume vreo republică în care guvernul să "sponsorizeze" o Casă regală, aşa cum se întâmplă în democraţia noastră de o originalitate care vizează prostia! Dacă bine-mi aduc aminte, imediat după brambureala din '89, au apărut, ca din pământ bure­ţii după ploaie, sumedenie de monarhişti, care s-au constituit în partide şi partiduţe care, aşa cum au răsărit, din neant, tot aşa s-au pierdut pe parcurs. Acum mai supravieţuiesc câţiva nostagici de operetă, care mişună în preajma cuplului Margareta-Duda, "două jucării stricate". Să spun drept, mie, dintre cei patru regi Hohenzollern-Singmaringen, mi-a plăcut Carol al II-lea, despre care un politician dintre cele două războaie spunea că "prinţul Carol – un adevărat român: înjura bine şi nu-şi plătea datoriile". Era primul prinţ născut în ţară şi românii l-au simpatizat, văzând în monarhie o garantă a stabilităţii şi echilibrului politic.

Regina Maria, analizându-şi fiul, scria: "Copil, era destul de grăsuţ, fericit şi foarte ascultător. Fiind primul născut, evident că era alintat de toată lumea, bătrâni şi tineri, şi tot ce îşi dorea îi era pus la picioare. Era multdoritul moştenitor, aşadar copilul favorit al tuturor. Când a mai crescut, a devenit calm şi foarte serios. Micul băiat împărtăşea pasiunile tatălui (Ferdinand-n.n.) şi ale unchiului (Carol I-n.n.) pentru lucrurile militare. Iubea tot ce era legat de armată, adora uniformele şi ideea de disciplină şi comandă. În orice caz, acest copil preocupat de armată, era un chin pentru surorile lui; înăuntrul lui dormea bine ascuns un viitor autocrat. Carol voia ordine şi precizie şi avea o enormă şi impetuoasă dorinţă să do­mine, să subjuge şi să impună restricţii".

L-a… ghicit bine, Carol, ajuns rege, a pus şaua pe politicieni şi pe români: a abolit Constituţia din 1923, a dizolvat partidele, a creat un singur partid, Frontul Renaşterii Naţionale, cu oameni supuşi lui, mulţi de certă valoare: Grigore Gafencu, Mihai Ralea, C.C. Giurescu, C. Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, Dimitrie Gusti, Iuliu Haţieganu, Lucian Blaga, iar consilieri regali: patriarhul Miron Cristea, mareşalul Prezan, Nicolae lorga (care-i fusese dascăl în copilărie), Gh. Tătărescu, Constantin Argetoianu etc. Situaţia internaţională era complicată, Hitler îşi înce­pea marşul triumfal prin Europa. URSS a dat un ultimatum ca România să cedeze în 48 de ore Basarabia şi Nordul Bucovinei. Carol a convocat Consiliul de coroa­nă, părerea lui fiind că ar trebui să nu se supună ultimatumului şi să opună rezistenţă armată la graniţă. Din cei 27 de membri ai Consiliului, doar 6 l-au susţinut. Carol nota în jurnal: "Mi-e ruşine de mine însumi’’. A urmat cedarea unei părţi din Transilvania către Ungaria şi a Sudului Dobrogei către Bulgaria. Politicienii s-au dezis de el, poporul l-a considerat singurul vinovat, legionarii îi doreau moartea… În disperare de ca­uză, Carol l-a solicitat pe generalul Ion Antonescu să ia frâiele Puterii, având sprijinul Armatei. A urmat ce­darea coroanei fiului său Mihai şi… exilul. A murit în 1953 (atac de cord), cu câteva luni înainte de a împlini 60 de ani.

În cei 10 ani cât a domnit (1930-1940) s-au făcut şi multe lucruri bune în România…