Ochiul şi urechea: "Destinul e scuza celor slabi şi opera celor tari”

De-a lungul vremii, indiferent de regimul politic sau de situaţia economică, românii au rezistat pe baricadele istoriei şi datorită unor minţi luminate, po­liticieni şi diplomaţi care au simţit pulsul eveni­mentelor istorice. Nu-i ştiu pe toţi, dar câţiva îmi sunt cunoscuţi: de la Vasile Alecsandri, Aurel Decei, Grigore Gafencu, Mircea Maliţa, Corneliu Mănescu, la Constantin Argetoianu, Ion Ghica, C. Vişoianu, Virgil Tilea, Nicolae Titulescu…

De fapt, la acesta din urmă am vrut să ajung, fiindcă în luna aceasta s-a născut şi a murit: născut la 4 martie 1882, la Craiova, mort la 17 martie 1941, la Cannes, în Franţa. A fost un diplomat versat, descendent dintr-o familie de moşieri, tatăl lui, ca politician, fiind prefect al judeţului Olt, preşedinte al Curţii de Apel din Craiova, deputat în timpul liberalilor lui Ion C. Brătianu. Inteligent, sârguincios, cu relaţii, Titulescu Jr. a făcut o carieră strălucită, ca deputat al Partidului Conservator-Democrat, ministru al Afacerilor Externe, ambasador în Marea Britanie. Cu fler de mare diplomat, a simţit pericolul pe care-l reprezenta nazismul şi Hitler pentru Europa şi a încercat tot felul de ali­anţe şi tratate, care să apere România, inclusiv apro­pierea de Uniunea Sovietică (de care nu se mai vorbeş­te acum nimic.) Lui Carol al II-lea nu i-a picat bine la rânză activitatea lui Titulescu. Acum, părerile sunt împărţite: unii susţin că Titulescu, de teama legionarilor, a plecat în Elveţia, stabilindu-se, apoi, în Franţa, alţii zic că regele l-a scos din toate dregătoriile, în 1936, obligându-l să plece în exil. Prin articole din ziare şi conferinţe, Titulescu a continuat să promoveze ideea unor alianţe antihitleriste, pentru prevenirea unui război. N-a fost singur în acest demers, dar s-a dovedit inutil. Din fericire, n-a mai apucat să trăias­că dezamăgirea insuccesului demersurilor sale, murind cu puţine luni înainte ca războiul să ia amploare mondială.

Din sumedenia de vorbe şi expresii memorabile ale lui Titulescu, vă împărtăşesc câteva: "Şi chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge. Şi chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina; Destinul e scuza celor slabi şi opera celor tari; Aflaţi de la mine că românii acceptă toate suferinţele, dar tot eu vă spun că ei nu vor accepta niciodată nedreptatea; România nu-şi poate pre­lungi neutralitatea peste limitele trebuinţelor sale şi mai ales peste limitele demnităţii sale".

La vremea aceea, anii 1914-1916, România încă mai pu­tea decide în ce priveşte politica ei internă şi externă, iar guvernanţii, în pofida unui tratat încheiat de rege cu Puterile Centrale, au ales momentul când să in­tre în război şi alături de cine, recte Antanta. Acum, ne aflăm în bătaia vânturilor, alţii hotărând pentru noi ce e bine şi ce e rău (pentru ei!). Uneori mă întreb de ce mai plătim sumedenie de ambasadori şi consuli, când, de fapt, aceştia nu-s decât nişte bieţi funcţio­nari, cu urechile ciulite spre Washington şi spre Bruxelles. Va trece vreme îndelungată până se va naşte un al doilea Titulescu: abil, patriot, cultivat, cu o vastă reţea de relaţii în acest domeniu versatil. (La un moment dat mi-am pus speranţe în Victor Ponta şi Mihai Răzvan Ungureanu.)