Din zori și până la asfințit, în ultimele trei zile nu am auzit decât laudele și ecoul lor, privind nemaiîntâlnitele măsuri de resuscitare ale traiului românului și economiei greu încercate. Vouchere de 50 de euro aruncate o dată la două luni celor cu venituri lunare sub 600 de lei, creșterea salariului minim pentru angajații din Agricultură și Industria Alimentară la 3.000 de lei, câteva măsuri de sprijin pentru IMM-uri sunt capetele de afiș ale unui pachet care – zice-se – va urni România din groapa în care au vârât-o, oficial, crizele și neoficial habarnismul unor neaveniți care s-au rotit la conducerea țării. România avea până la pârjolul pandemiei o clasă de mijloc consistentă, care trăia cât de cât decent. Ei bine, această clasă de mijloc nu are parte de măsuri de protecție, cu toate că resimte din plin creșterea prețurilor. E adevărat, cineva care câștigă trei mii de lei suportă mai ușor scumpirile decât cel cu șase sute, dar filosofia traiului decent este mersul către mai bine, nicidecum postura în care spui „Bogdaproste, bine că am un colț de pâine și, eventual, o felie de salam!”. Tocmai când scriu aceste rânduri, aud la radio o știre despre o situație paradoxală: mulți primari din țară se plâng că nu are cine să curețe localitățile, pentru că asistații social găsesc tot felul de pretexte pentru a se sustrage de la prestarea muncii la care îi obligă legea. E un amănunt, de la care pot porni discuții ample, dar le vom aborda într-una din zilele următoare. Revenind la discuția inițială, trebuie spus că acea clasă de mijloc folosește carburanți, săpun, pastă de dinți, detergent, toate mai scumpe decât anul trecut, ca să nu mai vorbim de acum doi ani. Acestor oameni care susțin o bună parte din economie, li s-a depreciat nivelul de trai, dar nimeni nu s-a gândit la măsuri concrete, care să îi sprijine câtuși de puțin. Carburanții continuă să se scumpească, în ciuda faptului că barilul de petrol înregistrează în unele zile scăderi, iar așa-zisele subvenții la gaz și electricitate se acordă numai în limitele unui consum redus. Or, cineva care muncește de pică în cap și câștigă un venit decent nu vrea nici să mai pună o șubă pe el pentru a face economie la gaz, nici să citească la lămpaș pentru a se încadra în consumul acela absurd, stabilit pentru acordarea subvenției. Teoreticele măsuri prin care e sprijinită populația, îndelung și intens trâmbițate de corul politicienilor guralivi, nu sunt altceva decât niște nade populiste, un fel de analgezic înșelător, care alungă pentru scurt timp durerea unei anumite categorii a populației. Stabilirea salariului minim la 3000 de lei doar pentru unele categorii profesionale poate fi considerată o măsură discriminatorie, la fel cum era scutirea de impozit pentru cei ce lucrează în IT. Din nou, asistăm la un ghiveci al demagogiei, împachetat în ambalajul mult lăudat al unor măsuri de protecție socială.