Nostalgii feroviare, de pe vremea când trenurile erau trenuri

Trec deseori prin gară sau pe lângă ea şi de fiecare dată am un gust amar în gură şi în minte când văd ce s-a ales de locul acela. De gară în special şi de transportul pe calea ferată în general. Sau invers. Ştiu că iar se vor găsi unii care să o dea la fault că ce, lumea a evoluat, că acum maşinile şi rutierul e la putere, că trenurile nu mai contează că sunt nişte vechituri care pe deasupra mai merg şi prost. OK, aşa o fi evoluat treaba la noi, dar văd că „dincolo”, în ţări din acelea din seria „afară”, au evoluat şi trenurile. Adică sunt de mileniu 3, au confort, viteze de tu nu ai curajul nici măcar să te gândeşti la ele, pleacă la timp, ajung la timp, nu te lasă baltă în mijlocul decorului, nu le ia foc locomotiva aşa, de şmecheră. Adică transportul pe calea ferată din ne-România nu constă din trenuri care merg cu viteze de secolul XIX, nu sunt „interRegio” cu două sau trei vagoane, pe care, dacă le vezi cum întră în gară, te apucă plânsul. În acele ţări nu sunt nostalgii feroviare decât la cei pasionaţi sau la turişti amatori de chestii „retro”. În niciun caz pe tema lui „înainte era mai bine”.

Pentru că nu ai încotro, asta e, în materie de cale ferată, înainte era mai bine. O dată pentru că exista un singur C.F.R., aşa cum a existat de la înfiinţarea lui, când s-o fi înfiinţat, că n-am chef să caut. Acum sunt mai multe C.F.R.-uri şi gândiţi-vă la doar un aspect, cu cât a crescut cantitatea de şefi şi directori şi de salarii babane pe metru pătrat în zonă. Răspuns: cu câte CFR-uri sunt. Apoi, pentru că avea o infrastructură cât de cât funcţională. Nu existau gări sau halte abandonate şi vandalizate, care să arate ca ruinele unei cetăţi din secolul al XII-lea. Exista trafic feroviar de pasageri şi de marfă, ceea ce mai descongestiona din şosele, plus că era mai economic, ba chiar, vorba „verzilor”, verde asta pentru că multe linii erau electrificate. Exista întreţinere, mişcare, revizie, reparaţie, existau oameni şi reputaţie. C.F.R.ul era cunoscut ca „a doua Armată”. Bun, trenurile mai întârziau, dar nu în halul acela de să nu ştii când mai ajungi, nu ca oră, ci ca zi. Gările erau un organism viu: călători, comercianţi, aflaţi în treabă, persoanele care au condus şi erau rugate să coboare din vagoane, ceferişti de orice categorie de la „ciocănari” la şeful gării cel cu chipiul roşu, comunicare „de serviciu” prin megafoanele „alo blocu’ „. Erau trenuri de navetişti, personale, accelerate şi rapide. De călători şi de marfă. Locomotive mari şi mici, cu abur, diesel hidraulice, diesei-electrice sau electrice, „motoare” sau „gogoşari” de manevră. O vânzoleală care nu se oprea deloc, fie zi, fie noapte. Mirosuri de tof felul, de cărbuni, de păcură, de traverse, metal şi de vagon. Toate diametral opuse faţă de senzaţia aceea de loc al nimănui din ţinutul uitat de timp pe care ţi-l dau acum gările (mai puţin Gara de Nord), haltele şi punctele de oprire.

Mai e şi nostalgia transportului propriu-zis. Vagoanele compartimentate, cu şase sau opt locuri, fumători-nefumători, mese retractabile, posibilitatea de a deschide geamul, un fel de „climă” caldă care venea de la vagonul de încălzire pe care o puteai opri, statul pe hol cu geamul deschis, vagonul restaurant, vagonul bar. Acum? Majoritatea sunt vagoane-saivan, la comun, locuri lipsite de confort şi înghesuite de zici că e autocar, nema geamuri deschise, no smoking deşi nimeni nu-ţi poate spune câte trenuri au luat foc pentru că fuma lumea în ele, climă care îţi bate fix în cap şi e super ca 7-9 ore să fii obligat să o suporţi.

La acestea se adaugă tarifele care cresc fără a oferi nimic ca lumea în plus, întârzieri cu orele, curse rare, legături care nu bat, o infrastructură în general de marele plâns în ciuda laudelor de sine la nivel oficial şi o stare de abandon, pentru că toţi vor autostrăzi şi carosabile ca la noi, nu îmbunătăţirea căilor ferate ca la ei.

Ei vezi, de aceea am nostalgii feroviare. După trenurile erau trenuri.