Nea Vasile de la Rahova

Nu ştiu dacă îţi ştiaţi pe Nea Vasile. Nu era nici politician, pot paria pe oricât că nu era nici influencer, şi nici măcar creator digital. Nici nu cred că avea un cont pe vreo reţea. Deşi era (un fel de) persoană publică, nu apărea prin presă („presa noastră de ziare”, vorba personajului Gogu din seria cu BD) şi nu era fotografiat din unghiuri favorabile, cu filtre ca să se mai atenueze ridurile. Nea Vasile exista, dar nu făcea zgomot. Era un discret care trăia, totuşi, în public.

Nu pot să spun exact ce avea Nea Vasile, poate o veselie şi o bunătate pe care doar la oamenii săraci o găseşti, dar pot să continui cu ce nu avea. Nu avea maşină, copii pe care să-i ducă la balet şi dezvoltare personală, loc de grătare în fundul grădinii şi nici grădină. Iar pot paria că nu avea rate şi credit. Am impresia, destul de confirmată, că nu avea nici măcar un loc unde să stea.

Îl găseai în Piaţa Rahova sau Rahovei, că tot nu mi-e clar cum se numeşte şi nici nu mă (mai) interesează. Prima oară când l-am văzut, acum mulţi ani, pe când nici nu ştiam cum îl cheamă, vindea chestii din acestea de pădure sau din spaţiul liber şi extravilan: ciuperci, zmeură, urzici, alte asemenea. Apoi, a devenit un fel de om bun la toate al pieţei. Vindea unele-altele de pe la alţii, de la borcane cu zacuscă şi hrean la varză acră, jordiţe se Sf. Nicolae şi vâsc de Anul Nou. Era clar că nu făcea parte din ceea ce speriaţii numesc „samsari”. Mai mătura, mai păzea piaţa, zi sau noapte, că ea era casa lui. Uneori mai lua câte o votcă. Nu l-am „prins” vreodată, deşi era clar că era dincoace de pragul sărăciei acceptate, să ceară ceva de pomană.

Ne-am împrietenit în pandemie, când mi-a spus că s-a vaccinat pentru că i-au dat tichete de masă pentru asta. Avea viziuni despre lumea în care trăim mult mai realiste şi mai sănătoase decât ale ăstora care sunt plătiţi să aibă viziunile care trebuie. Şi tot vorbind despre unele-altele, am aflat că Nea Vasile nu era nici sibian. Nici din jurul Sibiului. Era de undeva de prin nordul-vestul judeţului Tulcea. Îmi mai spunea că lumea s-a stricat şi natura la fel, că prin păduri nu prea mai găseşti ce trebuie că-s amestecate (ciupercile adică), povestea frumos despre munte, vegetaţie, plante medicinale sau comestibile pe care le cunoştea ca un botanist şi spuneam că, la câte ştie, dacă societatea aceasta se va duce unde merită să se ducă şi totul ar colapsa, el ar fi unul dintre supravieţuitori.

Ca oricărui ţigan care se respectă, (că da, era ţigan, nu îi pot spune „rom” pentru că nici el nu-şi spunea aşa), iubea foarte mult păsările şi mai ales porumbeii. Favoritul lui era unul maro cu alb, căruia i-a dat un nume comic, dar lapsusul nu-mi permite să acum mi-l amintesc. Când mai luam pâine, mai conversam despre una alta aşa, pe repede înainte. Tot timpul aştepta să vină vremea bună, pentru ca să plece la munte, la adunat plante, ciuperci şi fructe de pădure şi pariez ca acolo se simţea liber.

La un moment dat, spre toamna anului trecut, mi-a spus că a fost internat în spital şi că i-a fost bine acolo, pentru că era cald, nu ca în piaţă. Era şi puţin supărat că, lăsându-şi sacul cu bunurile proprii în piaţă, au venit unii seara şi i l-au furat. Apoi nu am mai ştiut nimic, nici nu l-am mai văzut şi nici nu am remarcat absenţa, că oricum Rahovei este o piaţă pustie care şi-a alungat comercianţii. La un moment dat, într-o seară, pe o tarabă mai în spate, vizai de unde înainte era barul „Ultimul Leu”, văd o candelă aprinsă. Ne întrebăm cine o fi murit aici sau dacă a fost pusă doar aşa. Nu. Era pentru Nea Vasile. Care s-a dus.

Se zice că a fost îngropat pe cheltuiala primăriei. De atunci, Piaţa Rahovei este şi mai pustie decât este. Şi indiferent ce a fost sau nu, ce va fi făcut sau nu la viaţa lui, ce studii sau ce salariu primea de la Pieţe, despre el am şi voi avea o amintire frumoasă. Dumnezeu să îl ierte pe Nea Vasile de la Rahova.