Ne grăbim ca să ajungem undeva, pentru ca de acolo să ne grăbim iar

Aşa cum orice gol este menit să se umple în aşa fel încât va fi insuficient, la fel, orice mijloc de a-ţi economisi timpul face şi el ce poate, dar ajunge să fie insuficient. În ambele cazuri, cauza este una singură: tu. Tu, cel care nu mai ai timp, deşi ai o colecţie, un arsenal întreg de obiecte, mijloace, metode care există tocmai ca timpul tău să fie economisit. Drept pentru care, neavând timp, devii un veşnic grăbit, un agitat, chiar un apucat, care acţionează în aşa fel încât timpul/spaţiul câştigat prin folosirea acelor chestii să fie imediat ocupat, până la situaţia de a deveni insuficient. Drept pentru care tu intri într-o spirală a grabei. Din care nu mai ieşi ori pentru că nu vrei, ori pentru că nu mai poţi.

Ai totul la dispoziţie ca să ai timp. Maşină ca să nu mai mergi cu autobuzul şi să stai în staţie până vine. Unelte electrice, de la şurubelniţă la orice altceva, ca să nu mai faci tu lucru manual (iar dacă ţi se ia curentul, să te uiţi lejer pe pereţi şi să visezi la uneltele lui moşu). Orice mijloace de comunicare care economisesc timp, că ai trecut de la telefon fix, interurban, pager şi fax, la smartphone şi reţele de chat. Nici cu mâncarea nu te mai chinui să o cocnereşti pe la superbucătăria aia a ta, că poţi comanda, cumpăra la pachet, mânca direct. Cafeaua care era unul dintre elementele ideii de relaxare, cafeneaua fiind locul unde STĂTEAI să bei cafea şi să vorbeşti una alta, a devenit tot un ceva luat în grabă: „to go”. Plimbarea de dragul plimbării a devenit o alergare sau o cursă în viteză cu bicicleta sau trotineta, şi chiar îi întreb pe cei care practică aşa ceva cum reuşesc să se bucure de peisajul ce-i înconjoară.

Cu toate aceste „ajutoare” (dintre care am pomenit doar câteva), în mod normal şi logic ar fi trebuit ca oamenii să aibă mult timp liber, mult mai mult decât înapoiaţii ăia de înaintaşi care uite, reuşeau şi să muncească şi să stea cu luleaua-n gură şi să meargă la cârciumă-restaurant, şi să se plimbe pe Corso, ba chiar să facă un drum cu trenul la o adică, pe la vreo staţiune, asta fără a face crize că nu e wifi sau loc de joacă.

Uite care este explicaţia. Tu te grăbeşti ca să termini treaba şi să te apuci de alta la care te grăbeşti ca să faci altceva tot pe grabă. Tu te grăbeşti să ajungi într-un loc de unde te vei grăbi ca să ajungi în alt loc de unde te vei grăbi să ajungi acasă unde te vei grăbi să te relaxezi pe fugă.

Da, chiar şi relaxarea o faci în grabă. Te agiţi să vezi ce mai e nou pe reţele, te uiţi hipnotizat la reeluri şi videouri pe care le schimbi după cinci secunde, stai cu ochii în plasmă ca într-o meditaţie pentru a te integra în digital, apăsând, ca un automat, butonul de „channel”. Muzica nu o mai asculţi în fotoliu, ci ori la câşti, pe fugă, ori în maşină, pe altă fugă, ori chiar când alergi. Nu mai ai timp chef nici de copiii proprii, pentru că „dă-i telefonul să se linişteacă”. Nu ai timp liber pentru că te conversezi pe orice altceva decât pe calea normală, de la om la om. Când mergi la restaurant, staţi la masă şi vă uitaţi hipnotizaţi în ecranele acelea, în loc să vă simţiţi bine unii cu ceilalţi, să râdeţi, să vă veseliţi, că de aia v-aţi adunat împreună. Nu mai pomenesc de cititul unei cărţi, că „scrie prea mult” şi, normal, nu ai timp.

Înţeleg că imaginea asta de ocupat îţi dă o aură de importanţă. „Uite la el în câte e implicat, nu are timp nici pentru el!”. Adică persoana nu are timp de prostii, are veşnic treabă. Când de fapt ar putea avea o viaţă mult mai simplificată. Şi nu voi mai auzi conspiraţii că „s-a micit ziua”. Nu ziua s-a micit, ci bucuria de a trăi.