Mocăniţa de la Sibiu, partea tristă şi complet necomercială…

Vă spun din start că totdeauna am detestat denumirea asta de „mocăniţă”. Sună prea rural, prea din topor, aminteşte de negura perioadei când cei de la ţară plecau la oraş să se facă domni trăgând la şaibă opt ore prin vreo fabrică. Plus că, fiind din zona gării, „tren de linie îngustă” îmi suna mult mai curat şi chiar exprima un anume respect faţă de trenuleţul acela care te transporta, la viteza maximă de 30 km/oră, prin peisajele superbe ale Văii Hârtibaciului.

Nu că m-aş lăuda, dar eu am prins „mocăniţa” (na, să-i spun aşa de dragul cititorilor) în deplinătatea facultăţilor ei transportatoare şi cu infrastructura funcţională. Ştiu cum pleca de acolo, de unde acum se încarcă autobuzele electrice, cum era în vagoanele acelea mici cu bănci din lemn, cum mirosea cărbunele care alimenta locomotiva şi gudronul din calea ferată, În copilărie, unul din trasele plimbărilor mele era pe actuala stradă a Socului, de la Podul Gării până la depoul de linie îngustă. Locul era accesibil, plin de viaţă, de locomotive cu abur sau diesel, de ceferişti de diverse categorii, vagoane de călători de marfă garate pe liniile acelea mici ca de jucărie. Îmi plăcea şi linia de locomotive cu abur lăsate „la rece” pe linia aceea care ducea undeva aproape în grădinile celor de pe str Ion Creangă. Îmi plăceau coloanele hidraulice, depozitul de cărbune, depoul care îţi arăta din start cât e de vechi şi că merită respectat.

Periodic mi se face dor de locurile acelea. Periodic caut să ajung acolo şi nu reuşesc din simplul motiv că zona este abandonată complet, că liniile care altădată duceau trenul sunt undeva pierdute prin tufe şi arbuşti, iar vara este efectiv junglă. Pur şi simplu nu mai ai cum, din direcţia „clasică” pentru că la un moment dat drumul ţi se închide complet. Cu toarte ecestea şi pe o cale mai ocolită, dinspre str. Pantei, am găsit „ceva” care te duce fix la acel obiectiv dorit: Depoul de linie îngustă Sibiu, zis „Depoul mic”. Monument istoric la fel ca toată linia de aici până la Agnita şi Vurpăr.

Am descoperit un loc semiabandonat şi trist. Clădirea a mai rămas cum a mai rămas, zona din jurul ei este totuşi îngrijită de cei de la „Prietenii Mocăniţei”, dar nu mai e ce a fost. Pe cât de veselă şi distractivă şi promovată este partea de mocăniţă de la Cornăţel (nu comentez nimic despre originalitatea garniturii care, sczuele mele, are legătură foarte redusă cu ceea ce a fost trenul de de altădată) pe atât de tristă este zona aceasta DIN SIBIU. Aici nu se petrece nimic. A, ba da. Când mă apropiam de clădire, se genera o alarmă. Plus că locul e supravegheat şi video. E de înţeles asta, la cât se fură la Sibiu, mai ales din zonele pustii cu multe metale la dispoziţie şi trebuie măsuri de prevenire. Singura fiinţă umană de acolo a fost nenea acela însoţit de patru (da, patru) câini şi căţei care ne-a întrebat de sănătate şi văzând că nu avem gânduri păgâne, ne-a lăsat în durerea noastră.

Ne-am mai învârtit prin zonă, nu atât cât aş fi vrut (alarmele urlau la fiecare pas considerat „interzis” de senzorii camerelor video) dar suficient de o promisiune din aceea cu „mă voi reîntoarce”.

Dar sentimentul general nu a fost de satisfacţie ci mai degrabă de mâhnire. Nu atât de „uite ce s-a ales”, cât de „uite ce loc fain care are potenţial este, dar nu e exploatat şi promovat”. Monumentul istoric numit „Linia ferată îngustă Sibiu-Agnita-Brădeni, cu ramificația Cornățel-Vurpăr” va fi el plin de veselie între Cornăţel şi Hosman, dar aici, la „bază”, la Sibiu, e zona tristă şi complet necomercială… Încă un loc de mers unde nu merge nimeni, pentru că selfiurile de pe Podul Minciunilor sunt mai interesante.