Medicina naturistă: Pedicuţa

Este o plantă erbacee, perenă, care creşte prin zone umbroase, păşuni umede, pe sub ferigi (constatare personală) din regiunea montană şi subalpină. Răspândită în Europa, sud-vestul Asiei, America şi Africa. Tulpina târâtoare, care poate atinge 100 cm lungime. Frunze mici dese, ascuţite, liniar lanceolate. Sporii sub formă de lumânări, apar în perioada iulie-septembrie. Părţile aeriene conţin alcaloidul Lycopodine clavatin, clavatoxin, substanţe minerale. Sporii conţin acizi graşi. Sporii se folosesc la confecţionarea artificiilor, deoarece ard fără fum. Intern, se foloseşte partea externă la tratarea nicotismului şi alcoolismului. Se prepară o infuzie dintr-o linguriţă plantă uscată la o cană de apă clocotită. Se lasă la infuzat 10 minute. Se bea o ceaşcă dimineaţa, la o oră după micul dejun, timp de o săptămână. Pentru reumatici, bolnavi de artrită, chiar şi în caz de modificări ale articulaţiilor, vestita vindecătoare M. Treben recomandă ceaiul de pedicuţă. Acelaşi ceai se recomandă şi în boli ale căilor urinare şi ale organelor genitale, la dureri şi tumefieri ale testitulelor, nisip la rinichi şi colici renale, în hepatite, ciroză hepatică (chiar şi în ultimul stadiu). De multe ori, insuficienţa respiratorie nocturnă este legată de ciroza hepatică; chiar şi după prima ceaşcă de ceai se simte o ameliorare importantă. Crampele musculare se vindecă cu ajutorul unor perne umplute cu pedicuţă. "Făina vrăjitoarei", polenul de pedicuţă presărat pe escare, acestea se vindecă. Pedicuţa fiind o plantă toxică, se va consuma cu moderaţie şi sub supraveghere medicală. Pedicuţa se foloseşte în homeopatie, la tratamentul ficatului, vezicii biliare, rinichilor, vezicii urinare, reumatismului şi gutei. Se recoltează pe vreme caldă după ce s-a ridicat roua în lunile iulie-august, când s-au maturizat spicele.