Maestrul Gheorghe Pârcălăboiu vă invită la vernisajul expoziției sale

Am pășit, cu timiditate și sfioșenie, în sanctuarul graficianului Gheorghe Pârcălăboiu fiind mânat de un anunț care a străbătut ”coloanele artelor regale” dar și cele din cetate, anume că sibienii au șansa să-i vadă operele într-o cronologie aproape biografică, în 30 ianuarie, la ora 17, în Galeria de artă contemporană a Muzeului Brukenthal. Sanctuarul Maestrului l-am găsit cutumic, situat la o înălțime de unde domnia sa are pivilegiul de a-și ridica privirea spre bolta stelară. După ce am fost poftit în scaunul balansoar, am petrecut cu domnia sa timpuri trecute, prezente și viitoare, în ritmul balansării acestui scaun. 

Ecuația transcendentă

 ––––––––––

În sanctuarul său am zărit săbii și pumnale vechi, opere aparținând altor artiști, icoane rare dar și pretioase cărți și albume…așezate cu rânduială într-o ”bibliotecă-ctitorie”. Căutam cu privirea vre-o lucrare rătăcită cu semnatura gaficianului, dar aveam să aflu următoarele: ”în urmă cu doi-trei ani am decis să mă retrag în pusnicia mea artistică, departe de forfota în care mai deunăzi eram încorsetat și eu. Mai dinaintea acestui moment am donat lucrările mele Muzeului Brukenthal, dar și unor prieteni sau cunoscuți dragi. Acum mi-au rămas doar albumele și puterea de a reflecta la cursul vieții mele, la pașii drepți ori stâmbi, dar și la pietrele de poticnire care mi-au însoțit caligrafia graficii mele, o grafică ce prindea mereu contur aproape fără vrerea mea”. Această frumoasă expresia ”vrerea mea ” avea să fie de facto temelia dialogului nostru tranformat într-o ecuație transcendentă ale cărei necunoscute ne-au împins spre teme analitice. ”Nu aș putea să spun ce am simțit când am început să desenez întâia oară dar pot să spun că totul este legat de o amintire foarte gingașă”- se confesa graficianul sibian – cotinuând ”Mă refer la perioada în care mă pregăteam să dau un examen de diferentă la Liceul de arte din Timișoara. În acei ani mi-am pierdut tatăl. Aveam doar 16 ani iar sora mea urma să termine liceul. Pe umerii mamei, care era educatoare, au căzut toate grijile și greutățile familiei noastre. Cu mari sacrificii a rezollvat deplasarea la Timișoara și am simțit că efortul nu a fost în zadar căci am fost admis. Acum trebuia doar ca mama să aranjeze aspecte administrative – legate de cazare, masă etc. Datorită criteriilor acelor timpuri (originii nesănătoase) totul se spulberase când mama a primit scrisoarea de la Minister. Eu nu am avut norocul altora. Ca atare am fost trimis în mină pentru reabilitare, reeducare în spiritul vremurilor neagreate de tata. Pentru a trece această perioadă dificilă am decis să-mi închipui că este o joacă menită a-mi testa rezistența fizică și psihică. Ei bine atunci m-am apucat să desenez în mina de aur. Desenam poziționarea galeriilor. Am avut noroc să dau peste oamenii cu suflet care au încercat să mă ferească de „umbrele minei”. Într-un timp relativ scurt galeriile mi-au devenit familiare. Șeful de echipă din mină era un om înțelept și bun. A dispus să măsor înălțimea galeriilor, să le schitez și să trec cote pe hârtie. Era un fel de studiu topogafic. Datele urmau să fie prelucrate pentru un proiect, anume introducerea unui trenuleț electric cu vagonete pentru mineri dar și pentru cele care trasportau minereului extras în șuturi, adică pe durata zilei de lucru a unei echipe de muncitori în galerie. M-am obișnuit cu izolarea pe care o consideram ca fiind mai degrabă un cadru protector, care mă ținea departe de culisele diverselor evenimente din afara minei. Mama mea a fost chiar îngrijorată într-o zi când nu ieșisem după 48 de ore din mină. În acei ani se înfiripase singuratatea în mine…care ulterior a devenit o singurătate prețioasă chiar dacă ea m-a înstrăinat de lume. După atâția ani aș spune că atunci eram un fel de primitiv, care dialoga cu sinea și sinele lui. Secundele timpului le măsuram cu munca din galerie, cu rezultatele studiilor liceale finalizate și …..din păcate cu statul în crîșma din Bradu. În acel loc ortacii erau cu gândul și fapta doar la exploatarea aurului. Îndrăznesc să afirm că în acea perioadă am identificat o concurență bizară, o ciudată abordare a priorității: viața omului sau aurul. ”Aurul extras” nu avea sentimente, nu manifesta compasiune, el era mai presus decât viața minerilor. Cei care mai habitează în această zonă, fără perspective, înșiruie amintiri în puzderia de crâșme depopulate și ele căci timpul a potolit chiar și pofta după aur a oamenilor. După ce am plecat din mină am devenit posesorul unui carnet de membru PCR, semn că am înțeles meresul vremurilor. Așa am devenit un absolvent de liceu comunist. Mama a ținut să mă fac inginer la Petroșani. Era pentru prima dată când nu i-am respectat dorința. Așa că m-am înscris la Arte în Cluj. A fost un fel de balsam pentru sufletul meu că intrasem. Era o concurentă mare …cred că eram 65 pe un loc. Am avut un simț artistic nativ, un har aparte de care mă bucuram dar nu înțelegeam de unde vine. Sincer nu am fost un habotnic dar mereu am avut sentimentul că această energie îmi este dăruită fără să știu sursa. Și acum că am ajuns iar la un punct sensibil o să vă spun ceva despre care nu am mai făcut vorbire cu nimeni. Mă refer chiar la această curgere de la sine a unei energii în întregul meu. Ca să fiu onest eu simt în mine o credință, și sper să nu supăr pe nimeni afirmând că am Dumnezeul meu. Dar vin cu o completare care se impune, nu este un Dumnezeu personal și o particică a acelui Dumnezeu ce aparține tuturora.

Puterea care ne vorbește neîncetat

 ––––––––––––

”Puterea supranaturală la care mă refeream, ne vorbește prin cuvinte și prin ce săvârșim chiar noi. Este o putere care ”vorbește neîncetat”. Ca să fiu mai explicit vin cu un exemplu trăit de mine. Când stăteam în cartierul Hipodrom, într-o noapte am visat că lucrez la o planșă de dimensiuni mari. În starea de somn/reverie am simțit prezenta unor energii puternice a trei siluete. Am fost așa de marcat încât m-am apucat de materializarea ”visului”. Atât în timpul ”visului” cât și în momentul în care lucram la șevalet grafica acele energii nu m-au părăsit iar eu am simtit nevoia de a reproduce cu mijloace artistice implicit energiile purtate de cele trei siluete aflate în proximitatea mea. Lucrarea – care avea 100 cm x70 cm – era dominată compozițional de cele trei pesonajele bizare învăluite de semiumbră. Siluetele semănau cu trei stâlp. Acești ”purtători de lumină”, cum i-am perceput eu, erau personaje năluci care însumau în ele, în trupul lor, diferite elemente umane. Conturul loc se desprindea dintr-un halou gri …ca din neat. Când am expus lucrarea am fost stupefiat când o persoană a venit la mine și mi-a spus ”de când caut această lucrare”, și a cumpărat-o pe lor. Atunci nu mi-am pus întrebarea ce mesaj aveau siluetelelor din visul meu pentru el”. 

Visul care a generat alte lucrări fantastice 

–––––––––––- 

Cunoscând opera artistului sibian am făcut o conexiun între acest vis și cilul lucrărtilor ulterioare, care sunt un fel de feedback al visului primar /matrice. În nota acestei viziuni lucrările ulterioare capătă o viziune mitică, unde spațiul, cauzalitatea și finalitatea mențin nivele de comunicare paralele, uneori știintifice cu semnificații gnoseologico-logice. Lucrările graficianului ne insuflă și starea lui de cugetare prin forme, conture, dar și prin ansambluri tot mai complicate. Este un fel de univers în alte universuri, în care transferă haosului din Cosmos în haosul omului și invers. Mai mult pe talerele cântarului său artistic graficeanul așează ”corpus-ul in situ” si „cel ex-scripto”. Așa apar în diferite habitate divinități hibride, anonime, nediferentiat, care ne trimit spre știintele antropologice. Cognitibilele stări ne impresionează căci sunt abordate grafic cu simbolitica mitologiei sorții, iar aceasta are legătura implicit cu biogafia graficianului…și ea plină de simboluri antagonice. Totuși în finalul acestei note critice care vizează opera lui Gheorghe Părcălăboiu se cuvine să nu omitem cuvintele maestrului: ”Lucrările mele pornesc de la o idee primară pe care o dezvolt. Greu accept formula dumneavoastră de grafica ancorată în filosofia transcendentalismului ca o reprezentare cu drepturi depline a unui principiu cosmic armonios și dinamic, ca modalități de purificare morală și de înțelegere a suprasufletului. Mai degrabă aș susține acel tip compozițional cu modele comune de dezvoltare și inovare ce cuprind orizonturi culturale, literare, filozofice, caracteristice paradigmei estetice contemporane. Totuși cred că percepția cea mai onestă o oferă vizitatorii, prin gândurile și sentimentele stârnite la primul impact optic cu lucrările mele. Așa că dragi concetățeni aștept cu drag și curiozitate reacția voastră după vernisaj.”.