O lume pe care nu mai are cine să o ducă mai departe: „Calea laptelui”, de Dumitru Budrala

Într-o vreme în care ni se pare greu să împărțim o zi între serviciu, familie și gospodărie, „Calea laptelui” ne duce într-o lume în care munca nu se termină la o anumită oră. Maria sparge lemne, are grijă de copii, de animale și de casă, în timp ce bărbații familiei sunt plecați cu turma. Nu e un gest spectaculos pentru ea, ci o parte firească dintr-o viață în care fiecare face ceea ce trebuie făcut.

Am auzit recent pe cineva spunând că nu este o laudă să fii cioban. După ce vezi filmul lui Dumitru Budrala, e greu să nu contrazici această idee. Ciobănia nu este o meserie pe care o poate face oricine. Frigul, ploaia, vântul, distanța de familie, pericolul animalelor sălbatice și grija permanentă pentru sute de oi alcătuiesc un mod de viață care cere rezistență, pricepere și răbdare. Tocmai de aceea sunt tot mai puțini cei care aleg să îl ducă mai departe.

„Calea laptelui” urmărește o familie de ciobani din Mărginimea Sibiului, de la iarna grea până la vara din munți. Dar documentarul nu se rezumă la a arăta viața de zi cu zi a unei familii. Dumitru Budrala surprinde o lume a semnelor, a gesturilor și a regulilor nescrise: ce înseamnă prea multe viespi, ce fac ciobanii atunci când un miel moare și oaia trebuie alinată, cum se cară fânul în spate și cum se ține în viață o gospodărie de munte.

Documentarul atrage și prin personajele din această familie. Pătru, stâlpul ei, pare un om de neclintit: stăpân pe sine, serios, priceput și obișnuit să ia decizii. În același timp, Dumitru Budrala îl surprinde râzând și vorbind cu câinii, alintând mieii sau mărturisindu-și dorul de familie atunci când este departe de casă: „Mi-e dor de copii și de mama lor”. Dincolo de tăcere, de asprimea pe care o transmit uneori și de munca ce pare să nu se termine, ciobanii din film au o relație profundă cu animalele lor. Le vorbesc, le înțeleg ritmul, le poartă de grijă și își așază credința în Dumnezeu în fiecare întâmplare, fie că este vorba despre o zi bună, despre o pierdere sau despre un pericol.

Chiar și într-o vreme a telefoanelor, ciobanii rămân legați de formele vechi de comunicare. Numele cioplite în copaci, lăsate de cei care au trecut cândva pe acolo, spun că drumul nu este niciodată cu totul singur. Sunt urme care cresc odată cu arborele, o formă de memorie și de moștenire lăsată următorilor păstori.

Una dintre scenele care mi-a rămas cel mai puternic în minte este momentul în care familia se reunește. Înainte de cină, Pătru încearcă să spună rugăciunea „Tatăl nostru”, iar Petrica izbucnește în râs. Râsul îl cuprinde apoi pe fiecare dintre ei. Este o secvență simplă, fără explicații, dar care pare să spună mult despre dorul ținut în frâu, despre bucuria revederii și despre dragostea pe care această familie nu o declară neapărat, ci o trăiește firesc, împreună.

Petrica, fiul ciobanilor, apare adeseori în documentar vorbind despre ceea ce caută el la o femeie. Își dorește ca aceasta să fie, în primul rând, gospodină, să știe să țină gospodăria cât timp el va fi plecat cu oile, să aibă grijă de casă și, mai ales, să fie o femeie loială.

Stau și mă gândesc cât de diferiți suntem noi, ca oameni. De exemplu, concediul de creștere a copilului de care pot beneficia femeile care lucrează. Este un concediu despre care o băciță nu știe, pentru că gospodăria nu știe că îți este rău și că trebuie să îi acorzi timp corpului tău. Animalele au nevoie de tine, altfel riști să rămâi fără mâncare, bani și resurse.
În încheiere, documentarul realizat de Dumitru Budrala este o imagine pe care oamenii care nu au locuit la țară o vor înțelege cu greu, iar cei care au trăit acolo își văd propriul mod de viață pe ecran.

Chiar spre final este surprins și momentul în care lupii au încercat să atace turma, iar copiii familiei s-au speriat tare și încercau să-i explice Mariei cum s-a întâmplat totul. În reacțiile lor inocente se vede cât de mult le pasă și cât de mare ar fi fost, pentru ei, coșmarul ca lupii să fi luat oi din turmă. Este un documentar care nu se ferește să arate realitatea, cu înjurături, cu rime mai porcoase, dar și cu iubirea infinită pentru animale.