Astfel că nu-i de mirare că de mic copil m-am bucurat că părinţii mi-au fost români adevăraţi, ameninţându-i că dacă mă plămădeau şi năşteau în altă ţară sigur că fugeam în România. Este Patria de care tot mereu îmi este dor! Chiar şi atunci când sunt în ea!
Ca urmare n-am a şti ce anume o să mă termine definitiv. Boala sau bătrâneţea. Supărarea şi grija pentru această ţară atât de furată şi sărăcită. De înstrăinată, înşelată şi de batjocorită în fel şi chip! Dar să nu disperăm, mai ales noi, cei mai în vârstă!
Cei care, până acum, am trăit cum am putut, nu cum am vrut. Cu  puţine bucurii şi cu multe necazuri! Dar se pare că o nouă generaţie de buni români este undeva pe aproape! Răsărită din micile rămăşiţe care au mai rămas din fosta mare glie strămoşească şi din imensitatea rumeguşului tăierii şi înstrăinării copacilor pădurilor româneşti. Chiar şi în astfel de vremuri sărăcăcioase, războinice şi bolnăvicioase, mai port în suflet
o astfel de optimistă nădejde! Iar ca să-mi sporesc încrederea în mai bine, mi-am propus să-mi imaginez chipul plăcut al bunicii mamei mele. Dar şi să-i reascult, din memoria neştearsă a auzului urechilor mele, înţeleptele sale vorbe. Astfel că mă văd copilul de o şchioapă, de altădată. Atunci când dumneaei avea obiceiul ca în dimineţile însorite să îşi spele obrajii în apa rece, deşertată într-o trocuţă scobită într-un mic trunchi de salcie, aşezată sub cumpăna fântânii din fundul curţi casei şi gospodăriei familiilor noastre. Uneori o aud fredonând o doină şi o revăd ştergându-se pe faţă cu un prosop albicios, urzit din fire de bumac şi cu băteala de ţesut toarsă din caierele de in şi cânepă ale furcilor sale frumos sculptate. O văd, de parcă ar fi aievea, cum stă în faţa oglinzii din prispa casei de pe hotarul păşunilor viţeilor, vacilor şi bivoliţelor, şezând în tihnă pe un scăunel. Între timp aud un cântec cântat în şoaptă, cu a ei voce tărăgănată, şi o văd zâmbind copilăreşte chipului din oglindă. Cu un piaptăn nefiresc de mare, spintecat dintr-un os din corn de vită, îşi piaptănă părul înălbit de gânduri şi de mulţii ani ai săi de viaţă. Erau acele dimineţi văratice şi tomnatice, atunci când străbunica mea, Eufimia, mai mereu spunea vorbe înţelepte, asemănătoare celor care urmează să le citiţi: Neluţule, dragule, nu numai eu, ci toţi copiii, nepoţii şi strănepoţii mei mai ţinem minte cât de frumoasă la chip şi de miculuţă la trup eram în anii tinereţii mele! (n.a.Era în vara anului 1941, iar eu aveam vârsta împlinită de 5 ani). Acum, din chipul meu de atunci a mai rămas numai culoarea albastră şi înlăcrimată a ochilor. Doar ei îmi mai întineresc, cumva, obrajii veştejiţi de mulţii ani munciţi şi trăiţi. Noroc şi cu acel tablou de nuntă, prins într-un cui deasupra patului odihnei mele şi a răpostului meu bărbat. Când fotograful Weber, cu casa şi atelierul în vecinătatea bisericii şi şcolii saşilor din Agnita, „ne-o tras în chip”, era când eu nu împlinisem 18 ani, în vreme ce „badea Ion”, cum îi spuneam eu bărbatului meu până a nu mă fi măritat cu el, avea 24. şi gătase cu bine cătănia la împăratul de la Viena. Şi mai ţine minte, măi dragă copile, că împreună cu încă şase consăteni de-ai lui, din Beneştiul Văii Hârtibaciului, au mers cu căruţa trasă de cai până în Alba Iulia, unde au ajuns în chiar dimineaţa de 1 Decembrie a anului 1918. Şi că acolo au participat la acea mare adunare populară a ardelenilor în care se zice că s-ar fi hotărât să se facă România Mare. Apoi, după o bună bucată de vreme, Onu al meu o vândut în târgul de primăvară din satul Pelişor o bivoliţă, cu viţălul de lângă ea, iar cu banii ăia, puşi în bunghilarul şerparului de deasupra cioarecilor, s-o urcat la Constanţa în vaporul de America. Pe mine m-o lăsat acasă să am grijă de cei trei copii mici ai noştri, precum şi de părinţii şi bunicii lui ş-ai mei. Iar după o lungă şi grea călătorie a ajuns la lucru, ca hamal, într-un port, nu departe de un mare oraş la ocean. Îmi amintesc că la plecare i-am pus, într-o năfrămuţă cu colţurile înnodate, un pum de grăunţe zicându-i că acele boabe
să-i fie drept alinare a dorului de ţară şi de casă, de copii şi de nevastă, de părinţi şi de bunici. Apoi, după patru ani de şedere la americani a venit ACASĂ încărcat cu trei cufăre mari. Într-unul erau fel şi fel de haine, pantaloni, ghete, ciorapi şi cămăşi, noi-nouţe, pentru băieţi şi bărbaţi. În alt cufăr erau numai rochii, bluze, ciorapi de mătase şi pantofi pentru fete şi femei. Pe cel de-al 3-lea cufăr omul meu l-o umplut cu dulciuri şi jucării pentru copii, iar peste toate a aşternut pânzeturi din bumbac şi mătăsuri chinezeşti scumpe. După ce toţi ai casei s-au dus la culcare, mi-am rugat bărbatul să-mi arate cam cum arată banii americanilor. Atunci, dintr-un colţ de cufăr a scos o cutie din metal, încuiată cu un lacăt, şi a pus pe masa din bucătărie, la lumina lămpaşului, patru pachete a câte 10.000 dolari fiecare. Cu o parte din ei am cumpărat pământurile şi vitele cu care am scăpat de slugăritul la saşii bogaţi şi ne-am reparat şi mărit casa, şura, grajdurile, fânarele, coteţele, pivniţele, coşerile şi hambarele de bucate. Nişte meşteri pricepuţi au adâncit cu încă 5 metri fântâna, iar    printr-un jgheab, din trunchiuri de lemn scobit, am adus în casă apa bună de băut, de gătit şi de îmbăiat. Timp în care împreună am mai avut încă trei copii. În total am născut, alăptat şi crescut până i-am căsătorit şi îmbătrânit, patru băieţi şi două fete. Cea mai mică dintre ele avea să fie mama mamei tale, Neluţule, ca şi a fraţilor tăi mai mari ca tine: Vasile şi Victoriţa.
Până la urmă aşa s-a nimerit că  acea poveste cu Alba Iulia să fie o întâmplare nu tocmai întâmplătoare! Nu de alta, dar ajungând gazetar şi radioreporter, aveam să fiu în repetate rânduri în acel mult îndrăgit oraş istoric al Unirii. Ca urmare, la al său Centenar, am avut toate motivele să mă fălesc, în faţa colegilor de breaslă, cu pantofii mei de domn care păşeau pe urmele lăsate de cizmele de sărbători ale vrednicului meu înaintaş! Ba mai mult, celor care nu mi-au prea dat crezare atunci, le-am promis că le voi trimite un exemplar din acest articol! Iar de-o fi ca vreo gazetă să-l tipărească pe hârtie atunci am toate şansele să mă ţin de cuvânt! Aşadar, aţi lecturat o nevinovată mărturisire autobiografică, făcută tocmai acum când lumea mă consideră mai mult decât OCTOGENAR. Iar buna şi exigenta mea soţie, împreună cu cei doi copii ai noştri, ne reamintesc că suntem căsătoriţi şi părinţi, cu acte în toată regula, şi fără oprelişti la fericire, de 60 de ani. Iar de mai mult de trei decenii şi bunicii nepotului Cătălin. Aşadar, de mult au rămas la timpul trecut nu numai plăcutele noastre amintiri ale „Nunţii de Aur”, ci şi chipurile frumoase şi vorbele înţelepte ale unor vrednici oameni. Cei care au fost, iar acuma nu mai sunt. Prin pilda lor de plugari ne-au învăţat că marea artă a vieţii oamenilor, în general, şi a celor familişti în special, este nu numai viaţa armonioasă dintre soţ, soţie şi copiii lor, dar şi relaţiile cât mai omeneşti şi prieteneşti cu rudele şi cu vecinii caselor de locuit, gospodăriilor de gospodărit şi pământurilor de plugărit. Şi apoi n-am cum să nu constat cu fală şi mândrie că data de joi, 24 februarie 2022, va fi nu numai ziua ivirii mele în lume, cu 87 de ani în urmă, ci şi „Ziua îndrăgostiţilor la români”.

 ”Aş vrea iar anii tinereţii,
şi mintea mea de-acum”

Constat cu amărăciune că puţini, foarte puţini oameni au întârziat în viaţa mea, rămânând sau reîntorcându-se lângă mine. Şi mă mir de ce şi pentru ce! Nu ştiu să-i fi făcut cuiva vreun rău-voit. Ba mai mult, mereu am fost nevoit să negociez fiecare clipă de viaţă trăită şi trudită. Multora dându-le răgazul nu numai de a mă uita dar şi de a mă regăsi. Din păcate, cu trecerea anilor, mult prea mulţi oameni au murit în amintirile mele. Fericirea şi norocul meu sunt că i-au ocolit pe cei dragi ai mei. Gândesc dacă-i cumva adevărat şi corect  ceea ce mi s-a întâmplat de când mă ştiu! Pentru că mi-se pare că n-am prea ştiut să-mi trăiesc viaţa ca lumea, cu toată strădania de a îmbătrâni şi trăi frumos până la capăt!  De unde învăţătura căpătată de la înaintaşii mei străbuni: „Greu se mai fac Oamenii Oameni”! Bag-seama că mă apropriu de capătul lungului şi anevoiosului drum al vieţii. Iar cum am simţit că mi-se tot scurtează timpul „şederii” în această lume ca nelumea, într-un târziu m-am hotărât să aştern pe hârtie întâmplări şi gânduri răzleţe, pentru a nu fi uitate definitiv. Ştiind că, cu timpul, noi, oamenii, devenim o lumânare care stă să-şi ardă şi puţina feştilă care a mai rămas şi aprinsă încă de la ivirea noastră în lume. Şi cu toate că a trecut atâta amar de vreme de la îngropăciunea lor, nimic
nu-mi astâmpără dorul de părinţi, de fraţi, surori, bunici, unchi, mătuşi, veri şi verişoare. Dar şi de foştii mei colegi de şcoală şi de muncă. La fel şi de meleagurile mele natale şi transilvane. Intuindu-mi gândurile şi crezul patriotic, cineva avea mare dreptate atunci când mărturisea că dintre toate ţinuturile locuite de români şi de limba română Ardealul este o eternă alinare. Pe suprafaţa lui ”jucându-se” marile drame ale poporului român. O trăire tragică şi o existenţă eroică. Sper ca acest mândru şi bogat ţinut să nu se desprindă niciodată definitiv de marele trunchi al neamului. Fiind un etern zbucium istoric al pământului şi locuitorilor săi. Vis neîmplinit pe deplin niciodată. Nimic nu se uită şi  nimic nu trebuie dat uitării!

Ce dor mi-a fost, Doamne,

să mă întorc în satul meu cu oameni buni, bătrâni şi faini! Cu casele şi gospodăriile sale presărate printre dealuri şi coline! Să trec pragul vechii case părinteşti şi să caut, prin lentilele ochelarilor, pozele cu chipurile bunilor mei părinţi şi bunici atârnate sub Icoana Maicii Preceste cu Fiul Iisus în braţe. Înadins să-i caut şi să-i găsesc dormind odihnitor în cimitirul de lângă bătrâna bisericuţă de pe dealul cu meri, peri, pruni, zarzări şi nuci. La căpătâiul lor să las o lacrimă fierbinte şi să aştern pe morminte regretele mele, luminate de făclia unei lumânări aprinse lângă Sfintele Cruci. Să mă podidească plânsul dorului de părinţi, de casa copilăriei şi de satul meu natal! Să rătăcesc în neştire pe uliţele lui şi să întârziu la vorbe înţelepte cu bătrânii care îmi ies în cale. Să le readuc aminte că sunt fiul rătăcitor al Onului şi Victoriţei din ”Casa de pe Deal, cu vechi şi dragi amintiri”. Să-i las să se minuneze cât de mare domn, cu multă carte am ajuns şi cât de bine seamăn la chip cu frumoasa şi prea buna mea mamă, iar la vorbă şi în glas cu vrednicul meu tată, meşter plugar şi cantor la biserica în care, copil fiind, băteam toaca cu ciocănelele în „Lemnele cântătoare ale Cerului”. Să le promit că revin curând şi pentru totdeauna în satul lor drag şi al meu. Că am să înlocuiesc ţigla scorojită de pe casă şi să dreg  gardul îmbătrânit şi caferii şurii, gârboviţi de poverile anilor. Că în sfintele duminici şi în sărbătorile creştine o să mă aşez smerit, împreună cu soţia, în strana moştenită de la credincioşii mei părinţi, ascultând cuminte învăţătura predicilor şi rugăciunilor tânărului preot al satului, fiul unui nepot de-al meu. Că am să revin la ei, de acolo de unde continui să rătăcesc prin lumea largă! Pentru că oricât de înstărit sau de sărac ai fi, nicăieri nu-i mai bine ca ACASĂ! Şi niciodată nu-i prea târziu să te reîntorci acolo de unde ai plecat în anii tinereţii! Adică la ai tăi. Oameni omenoşi şi de suflet. De credinţă, de limbă şi de neam. De cântec popular. De mândre straie româneşti! Sunt multe ţări în lume, iar Patrie, numai una!
Scurt Epilog: Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi adevăratul plugar român, atâta vreme cât el munceşte şi trăieşte pe acest pământ: gospodar harnic şi truditor pe pământul neamului său românesc, în a cărui glie străbună îşi va găsi şi veşnica sa odihnă! Şi atunci, la fel ca şi acum, va avea obrajii înnegriţi de arşiţa soarelui; zbârciţi de necazuri, de griji, de nevoi şi de tăcutele dureri ale trupului! Palmele mâinilor sale sunt  bătătorite de coarnele plugului şi de cozile din lemn ale coaselor, sapelor, greblelor, furcilor, măturoaielor şi securilor! El ştie mai bine ca oricine că Omul poate muri de moarte bună, de moarte rea, de bucurie, de moarte violentă, de moarte fulgerătoare, de oftică, de teamă, de disperare, de inimă rea, de boală, de singurătate, de uitare, de nepăsare.