Lăsați copiii să se bucure de animale!

Deseori se întâmplă ca, în periplurile mele, să văd copii care privesc, în stilul lor nevinovat-mirat-bucuros, câte o vietate: pisică, pasăre, cățel, altceva. Și tot la fel, văd părinți care se comportă ca niște caporali din vremea armatei obligatorii: nimic, gata, înainte, ia mâna, nu e voie, n-ai treabă cu aia că avem noi treaba noastră. Bun, nu toți fac asta, dar sunt destui cât să poată fi remarcați.

Nu vreau să revin cu faze gen „pe vremea mea noi ne luam de gât cu lupul și ne pozam cu ursul și nu se întâmpla nimic”, dar pe bune, nu era atâta strictețe din partea alor noștri părinți pe tema relației om(uleț) – animal. Uite, copiii din partea mea de cartier adoptaseră un câine vagabond. Îl țin minte și acum. Uriaș, alb cu negru și îl chema Costică. Și era prietenos cu toată lumea. puteam pune mâna pe el, îl luam (nu eu, ceilalți, eu nu eram și nu sunt așa, pe câini) în brațe, alergam cu el. Nu îmi amintesc ca el să fi mușcat pe careva dintre prietenii săi copii. Acum unii consideră un pericol ca un copil să se joace cu un câine. Că dacă e turbat. Că dacă mușcă, dacă are purici, păduchi, râie și alte boli dezgustătoare care trec la om? Cum adică supercopilul MEU, cel trăitor într-un mediu septic plin de șervețele parfumate, săpunuri antibacteriene, unde orice căzătură este echivalentul prăbușirii zeppelinului „Hindenburg” și orice zgârietură e mai tragică decât o tragedie greacă, în lumea unde-i e supravegheat fiecare pas de zici că ai conceput nu un copil ci un prototip, deci cum adică el să seatingă de bleah, un animal neverificat, necertificat, neomologat, fără carte tehnică și Terms and Conditions? Cum adică să îi placă porumbeii, care precum se știe, poartă miliarde de microbi și sunt cauza tuturor molimelor pământului? Cum să mângăie pisica de la colțul străzii sau din laterala blocului când ea, normal, are purici, poate mușca, zgâria, ataca? (Ca o paranteză, am văzut o pisică pregătită să o atace pe una care stătea în fund pe trotuar și freca ecranul la smartlhone, pentru că trotuarul era al ei-al pisicii dar asta a fost o excepție).

Pe bune, ce-aveți? Lăsați copiii să se bucure de animale! În general, animalele nu fac rău copiilor pentru că ei, copiii, nu au nimic rău în ei, deci animalul nu îl percepe ca pe un dușman. Plus că aici nu umblă prin oraș animale de pradă ca tigri, lei, hiene, smilodoni sau velociraptori. Doar câini, pisici, păsări de diverse calibre, arici, prin Sub Arini câte o veveriță care a supraviețuit decibelilor emanați de bașii de la festivalurile de acolo, și, rareori, câte o vulpe filmată din toate pozițiile pentru a băga știri panicarde în presa online. Dacă un câine se arată a fi amical cu omul, înseamnă că asta e. La câine, cel puțin după experiența proprie de om chiar atacat de câini, se vede din start dacă e agresiv sau nu. La pisică la fel. De la porumbei nu poți lua vreo molimă și chiar daci s-ar putea lua, nu poți să îi prinzi, vezi toți copiii care aleargă degeaba după ei fără să-i ajungă. Deci unde e problema?

Plus că mai e și alt aspect, Cu cât cocolești un copil, cu atât îl faci mai vulnerabil la factorii ostili din exterior. De aceea noi ne juleam mai des și răceam mai rar. De aceea noi mâncam fructe după ce suflam doar praful de pe ele, fără a ne îmbolnăvi subit de ceva. De aceea cădeam fără a genera neapărat stare de necesitate în casă. Da, știu, eram înapoiați și neevoluați. Și prieteni cu animalele care erau și ele prietene cu noi. Acum văd că asta nu mai e cool.

Lasă, ce să mângăie copilul o pisică din asta a tuturor, dați-i mai bine smartphone-ul ca să bage o dependență grupa mare.