Cred că nivelul Senei va crește îngrijorător, dar sunt convins că nu știți care e cauza:  lacrimile de tristețe vărsate de organizatorii Jocurilor Olimpice de la Paris, loviți în adâncul sufletului de anunțul premierului României. După scandalul depunctării gimnastei noastre la proba de sol, de luni, Marcel Ciolacu a anunțat că, în semn de protest, nu va participa la festivitatea de închidere a Jocurilor Olimpice. O decizie matură, care arată cum înțeleg ai noștri să trateze o nedreptate. 

Poate că n-ar fi stricat ca oficialii români să se fi implicat cu ceva mai multă agresivitate în acest episod ce trezește suspiciuni. A reacționa cu un spate întors, cu refuzul de a participa la o ceremonie unde nimeni nu-ți va simți lipsa e un act potrivit, mai degrabă, certurilor familiale, nu unei atitudini statale. 

E posibil ca unii dintre spectatorii acestei drame trăite de o sportivă, care a muncit enorm pentru medalia de la cea mai importantă competiție sportivă, să aplaude gestul lui Ciolacu, regăsindu-se în această manieră de tratare a unei nedreptăți. Nu spatele întors unora care oricum nu se uită la tine e rezolvarea, cum și întoarcerea celuilalt obraz e doar o recomandare imposibil de pus în practică, din motive de autoconservare, atunci când cineva te pălmuiește. De prea multe ori am lăsat capul în pământ, am întors spatele, ne-am reprimat reacțiile, atunci când ar fi trebuit să batem cu pumnul în masă, absolut legitim. Comentăm pe la colțuri, zbierăm taman când și unde nu e cazul, dăm vina pe soartă, pe conspirații, pe orice atunci când acuzăm nedreptăți. 

Nu, nu va lăcrima nimeni pe malurile Senei dacă Marcel Ciolacu va văduvi de prezența sa asistența de la ceremonia de încheiere a Jocurilor Olimpice. Gestul său de a spune „pas!” unei participări protocolare nu-i va face dreptate gimnastei noastre și nu va aduce respect României. Când nu te lupți pentru dreptatea ta, cei ce te-au nedreptățit vor continua să te trateze cu dispreț, iar spectatorii neimplicați direct nu vor ridica vreo sprânceană în semn de solidaritate înaintea tăcerii ori a spatelui întors. 

Scriind acestea, am încercat să-mi imaginez cum ar fi să răsară prin piețele publice ale patriei niscai revolte populare, însă gândul a zburat iute, gonit de o realitate incontestabilă: cine să-i mobilizeze? La așa spirit civic, așa conducători și invers!