La 25 de ani, cu scena în față: poveștile celor mai tineri actori ai TNRS

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰

La 25 de ani, viața e un amestec de căutări, curaj, întrebări fără răspuns și visuri încă deschise. Anul acesta, patru actori ai Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu împlinesc 25 de ani: Mihai Mocanu, Crina Dumitrașcu, Patrick Imbrescu și Radu Costea. Cu povești diferite și veniți din colțuri diverse ale țării, drumurile lor s-au întâlnit la Sibiu.

Mihai Mocanu (M.M.) a crescut în Brăila, iar drumul său spre actorie a trecut prin mai multe încercări, de la visul de a deveni preot, la liceul militar, filosofie și avocatură, până când a înțeles că actoria este, de fapt, locul său.

Crina Dumitrașcu (C.D.), născută în București și crescută în Berceni, spune că era o fire timidă și nu s-ar fi văzut în acest domeniu, însă drumul a dus-o, neașteptat, spre scenă.

Patrick Imbrescu (P.I.), din Timișoara, a descoperit teatrul în trupa liceului „Nikolaus Lenau”, iar în anii de liceu a decis să urmeze această cale, după o copilărie marcată și de pasiunea pentru dans.

Radu Costea (R.C.), născut în Oltenița, crescut în Sinaia și București, spune că apropierea de teatru i se datorează unchiului său, ale cărui povești l-au adus mai aproape de scenă.

Câteva cuvinte despre dumneavoastră

M.M: Am crescut și am copilărit în Brăila. Acolo am făcut liceul de arte, pe secția de actorie. Am urmat facultatea de teatru la Sibiu, atât licența, cât și masteratul, iar ulterior m-am angajat la TNRS. Nu cred că a existat un moment specific în care mi-am dat seama că voi alege actoria; cred că s-a strecurat ușor, ușor în viața mea. Pentru mine, a fi actor înseamnă viața – nu ceva specific, ci tot. Actoria s-a revelat treptat, fără să fiu conștient, poate ca o necesitate, poate ca o frământare a sinelui meu din setea de cunoaștere, cine știe? Nu e atât de relevant când și cum. Nu cred că există un moment anume. Contează că asta mă definește în totalitate. Când eram mic voiam să devin preot, apoi am încercat armata – am văzut cum e la liceul militar, am ajuns și am plecat. Ulterior m-a atras filosofia, mă gândeam la o carieră în studiu filosofic și poate profesorat, apoi avocatura, dar nu m-am regăsit, nu mă simțeam mulțumit deloc cu aceste meserii, până când mi-am dat seama că eu nu vreau să am un „job”, ci vreau să-mi urmez pasiunea. Am ales Sibiul deoarece am fost atras, cu mult înainte de a veni la facultate, de simplitatea și forma acestui oraș – are o „magie” specifică.

C.D: Sunt născută în București. Am copilărit printre străduțele din Berceni, însă o bună parte din verile copilăriei le-am petrecut la bunici, la țară. De actorie m-am apucat dintr-o întâmplare; nu pot spune că m-am gândit vreodată să fac această meserie, fiind o fire timidă, dar în liceu, cumva, lucrurile s-au răsturnat și am ajuns aici.

P.I: M-am născut în Timișoara, oraș în care am și copilărit și în care am locuit până în anul 2020, când am venit la facultate în Sibiu. Încă din 2014 am făcut parte din trupa de teatru școlar NiL, trupa liceului „Nikolaus Lenau”, însă abia prin 2017–2018, când eram în clasa a IX-a sau a X-a, am luat în considerare, în mod serios, ideea de a deveni actor. Totuși, încă de mic îmi plăcea să fac „teatru” cu animalele de pluș și îi puneam pe părinții mei să fie spectatori. Apoi, după ce s-a născut fratele meu, îl „regizam” în casă sau în parc și, inevitabil, mama și tata erau nevoiți să se uite. În copilărie și adolescență am practicat și dans sportiv de performanță, astfel că existau multe semne care prevesteau că alegerea mea se va îndrepta spre o zonă artistică.

R.C: M-am născut în Oltenița, am copilărit în Sinaia și am crescut în București. Am început să cochetez cu teatrul încă din liceu, făcând parte dintr-o trupă de adolescenți din Capitală, cu care am participat la mai multe festivaluri, printre care și FITS, în 2017. Cred că a existat de mult timp o legătură specială între mine și Sibiu. Mi-am dorit să fac teatru încă din copilărie, datorită unchiului meu, care a făcut parte din Teatrul Podu în tinerețe. Poveștile lui m-au adus, cred, mai aproape de această meserie. Evident, au existat multe persoane care m-au ajutat în primii ani de teatru, însă cea care m-a îndrumat pe tot parcursul acestui drum a fost Șerban Melnic. Datorită lui am ajuns astăzi aici.

Între colegii actuali de muncă se regăsesc, probabil, și foști profesori din studenție. Cum funcționează această relație?

M.M: La mine a rămas și va rămâne, pe lângă raportul colegial, un raport de respect. Încă reușesc cu greu să trec de la „dumneavoastră” la „tu”. Este interesant din ambele părți. Să joci pe scenă cu cei care ți-au clădit bazele și care te-au conturat este un sentiment aparte.

C.D: E frumos să ai sentimentul că ai trecut prin etapele formării tale și ai ajuns în punctul în care nu le mai spui „profu’/profa’”, ci „colegii mei”. Mai ales la început, acest lucru reprezintă un sprijin enorm, având mereu pe cineva căruia îi poți cere un sfat în momentele de cumpănă.

P.I: Majoritatea profesorilor din studenție îmi sunt astăzi colegi la teatru. Încă nu am fost distribuit într-un spectacol alături de vreun fost profesor, dar, de fiecare dată când ne întâlnim, mă raportez la ei ca la niște colegi mai experimentați, de la care am în continuare multe de învățat.

R.C: Este un privilegiu să pot juca cu profesorii pe scenă. Am lucrat cu Alexandru Mălaicu și Andrei Gîlcescu încă din anul I, la „Romeo și Julieta”, și au reprezentat, în acel moment, un sprijin absolut necesar. Stilul de lucru la acel spectacol a fost unul, să-i spunem, special, așa că am avut mare nevoie de ei, iar ei au fost acolo de fiecare dată. Pe lângă faptul că sunt niște actori foarte buni, sunt și niște oameni cu adevărat speciali pentru mine. Încă nu am avut ocazia să mă întâlnesc cu Ofelia pe scenă, dar sper ca, la un moment dat, să se întâmple și asta.

Cât de mult simțiți presiunea numelui și renumelui Teatrului Național și al Festivalului de Teatru în activitatea de zi cu zi? Este ceva ce vă însoțește, se atenuează în timp, determină comportamente și acțiuni?

M.M: Există un sentiment permanent de recunoștință pentru această apartenență. A fi într-un loc care îți face plăcere și te împlinește este un lucru important. Consider că orice realizare nu ar trebui să îți schimbe raporturile din viață sau caracterul, ci doar să te facă mai conștient de ele și să te păstreze la fel de echilibrat.

C.D: Nu o simt ca pe o presiune, ci ca pe o șansă de a mă provoca pe mine însămi. Încerc să profit la maximum de fiecare proiect, de fiecare ediție. Până la urmă, numele a fost construit de toți cei care s-au dedicat pentru a-l valorifica, iar rolul meu este să moștenesc același tip de respect și credință în ceea ce a devenit festivalul, dar și teatrul în sine.

P.I: Bineînțeles că sunt conștient de renumele Teatrului Național și de cel al FITS-ului, mai ales că îmi doream, încă de acum aproape 10 ani, să joc pe scena TNRS. Totuși, dacă aș lăsa aceste lucruri să mă blocheze, nu mi-aș mai putea face treaba la repetiții și pe scenă. Așa că prefer să canalizez această „presiune” spre o zonă creativă, astfel încât să mă potențeze. De multe ori, atunci când mă îndoiesc de mine, îmi aduc aminte că am jucat în FITS, în fața unui public internațional, sau de spectacolele în care sunt implicat, iar asta mă ajută să nu mă mai îndoiesc de mine, ci să mă îndoiesc de propriile îndoieli.

R.C: Cred că este vorba de o responsabilitate aferentă oricărui spațiu în care încerc să-mi practic meseria. Am emoții la fiecare spectacol pe care urmează să îl joc și, probabil, le voi avea pentru totdeauna. Și cred că este normal să fie așa, atâta timp cât ești pasionat. Mă simt responsabil pentru timpul oamenilor care se află în sală și se uită la spectacol, dar nu resimt acest lucru ca pe o presiune, ci ca pe o normalitate. Încerc să le stârnesc interesul. Cred că sunt dator publicului ca orice rol pe care îl construiesc să spună ceva despre actualitatea în care trăim. Probabil că nu este o mentalitate foarte potrivită în zilele noastre, dar eu încerc să mă feresc de cuvântul „reputație”. Este un cuvânt prea greu pentru mine și am văzut cum, în timp, poate naște frustrări și invidii. Încerc să-mi fac treaba cât pot de bine la fiecare spectacol și, dacă se poate, să mă și distrez.

Spectacolele Teatrului Național din Sibiu, mai mult decât altele din țară, călătoresc. Sunt bune ocazii pentru consolidarea carierei, dar produc și amintiri? Aveți unele, de culise sau nu, pe care să le puteți împărtăși?

M.M: Acum trei ani am avut șansa să mergem în Shanghai cu spectacolul „Romeo și Julieta”. Pe lângă experiența culturală, am avut posibilitatea să pătrundem și în istoria unei culturi extraordinare. Iar da, să vezi apusul de pe o clădire de 128 de etaje este ceva cu adevărat spectaculos.

C.D: Fiecare proiect a venit cu propriul set de amintiri. Ceea ce mă bucură cel mai mult este că, indiferent de situație, au rămas momente specifice din care am învățat sau care mi-au marcat cariera într-un sens pozitiv. Dacă mă gândesc la unul anume, în Shanghai, când am fost cu „Romeo și Julieta”, am descoperit un local micuț unde se serveau tăiței. O bătrânică și soțul ei au devenit o parte importantă din turneul nostru, fiindcă aproape toată trupa mânca acolo.

P.I: Am fost în mai multe turnee cu Teatrul Național „Radu Stanca”, iar de fiecare dată acestea sunt un motiv de bucurie. Dincolo de oportunitatea de a juca pe o scenă nouă, în fața unui public nou, se nasc și amintiri pe care le păstrez cu drag. Una dintre ele este legată de un turneu chiar în Timișoara, la mine „acasă”, cum s-ar spune. A fost un moment foarte special pentru mine, deoarece la spectacol au venit toți prietenii și toată familia mea. A fost, cu adevărat, o experiență aparte.

R.C: În 2024 am fost invitați să jucăm „Romeo și Julieta” în Shanghai. A fost un șoc cultural, dar și una dintre cele mai frumoase experiențe din teatru pe care le-am avut. Am ajuns, am jucat, iar la aplauze, eu fiind obișnuit cu publicul european – care, la finalul spectacolului, se ridică în picioare și aplaudă artiștii – m-am simțit ca o căprioară în fața farurilor unei mașini. Toți spectatorii aveau telefoanele pornite și filmau cu bliț, într-o liniște profundă, felul în care noi făceam plecăciuni. Liniștea aceea n-am s-o uit cât voi trăi.

Se spune despre publicul sibian că este special, un termen care, probabil, i se potrivește prin exercițiul continuu la care l-a provocat TNRS. Cum percepeți publicul, așadar?

M.M: Un public cu adevărat special, dornic, primitor și cald.

C.D: Îmi place că observ că din ce în ce mai mulți tineri vin la teatru. Publicul de aici este deschis spre nou, ceea ce mă bucură. Când vezi sălile pline, parcă și tu, ca actor, îți dorești să oferi și mai mult. Este un schimb de emoție constant.

P.I: Publicul din Sibiu este special. Jucând, în special, la Secția Germană a TNRS, am observat că din ce în ce mai mulți tineri vin la teatru, chiar dacă nu sunt vorbitori de limbă germană, iar acest lucru mă bucură mult. Acest lucru se datorează și faptului că toate spectacolele noastre au supratitrare în limba română, astfel că sunt accesibile unui public mai larg. În general, mă bucur când văd tineri în sală, pentru că aduc un aer fresh, iar asta face bine și spectacolului. În principiu, publicul sibian este deschis experimentului.

R.C: Am jucat în multe orașe din România și nu numai. La Sibiu există, într-adevăr, un public special, care a ajuns să înțeleagă importanța artei, fie ea de orice fel. Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu a reușit să aducă spectacolul la om, nu omul la spectacol. Nu cred că spectatorul vine la teatru pentru a fi educat, ci mai degrabă pentru a-i fi stârnit interesul. Aceasta cred că este cea mai importantă realizare a FITS-ului: a reușit să îi facă pe oameni interesați. Are și a avut o contribuție importantă în societatea sibiană, pe care o resimt nu doar în sălile de teatru, ci și în viața de zi cu zi.

Visați vreun rol și o scenă pe care să jucați cândva?

M.M: Nenumărate, în ambele cazuri. Nu vreau să fiu specific; sunt sigur că se vor revela de la sine, în cursul firesc al lucrurilor.

C.D: Am trecut prin perioada în care îmi doream ceva anume. Acum las lucrurile să vină la mine și le primesc cu brațele deschise. Atâta timp cât am ocazia să fiu pe scenă, indiferent care este ea, mă simt împlinită.

P.I: Nu știu dacă visez un rol anume, poate Hamlet, chiar dacă sună a clișeu. Însă visez să lucrez cu anumiți regizori, printre care Milo Rau, Timofei Kuliabin și Łukasz Twarkowski. Există și două scene pe care mi-aș dori să joc: Burgtheater din Viena și Berliner Ensemble din Berlin.

R.C: Înainte să lucrez la „Teorema”, probabil aș fi spus că vreau să joc Treplev, Hamlet sau Trigorin; în orice caz, nu mai contează. Lucrând cu Eugen Jebeleanu pe acest text al lui Pasolini și Yann Verburgh, am înțeles că nu contează atât de mult rolul în care ești distribuit, ci omul cu care lucrezi. Iubesc sentimentul de a mă afla într-un loc nou pe care urmează să îl descopăr. Nu știu unde. Oriunde. Îmi place să călătoresc. Este un prilej extraordinar să pleci în turneu cu un spectacol, pentru că poți descoperi alte locuri, stiluri, culturi. Nu mai am o scenă la care visez. Fiind din București, am visat toată adolescența să joc la Sala Mare a TNB-ului. Mi-am îndeplinit acest vis acum doi ani, la FNT, cu „Teorema”, și anul trecut cu „Lungul drum al zilei către noapte”. Acum, că m-am liniștit, aș juca oriunde există public și condiții.