Inteligenţa artificială a animat nişte tablouri de la Sibiu. Câţi vor vizita muzeul pentru asta?

Citesc o ştire care m-ar uimi, dacă nu aş şti exact cum funcţionează, chiar tehnic vorbind. Muzeul Brukenthal a aplicat ceea ce am mai văzut în multe locuri şi care de câteva luni e chiar o modă pe reţele. E vorba despre animarea imaginilor statice prin inteligenţa artificială, care e devenit o fată (gramatical vorbind, o inteligenţă artificială-două inteligenţe artificiale) deşi unii m-ar lua fericiţi de guler că ar avea „gender” neutru, pentru că e artificială, nu naturală) în casă care face orice, de la pus „î”-uri „ş”-uri şi „ţ”-uri, la compus imagini de regulă comice şi pe lângă realitatea ne-artificială, scris texte mai plate decât pământul plat, care transformă vocea afonilor în vocea secolului şi antitalentul în talent, scuze de fraza cam lungă, deci o chestie nu nemaipomenit de dificilă, tehnic vorbind.

Pe baza imaginii iniţiale şi analizarea „mişcării” din ea, inteligenţa crează un desen animat sau o fotografie mobilă, realizând un mic filmuleţ. Adică înţelegi, trenul care intră în gară, parada militară cu cai şi călăreţi, Eminescu umblând teleleu pe lângă plopii fără soţ, în fine orice. Pentru că se poate şi inteligenţa aia poate, atât cât poate ea.

Imaginile făcute publice, adică animaţii după câteva tablouri din colecţia Muzeului Brukenthal sunt fix ceea ce sunt: nişte animaţii. Adică în niciun caz o redare completă a atmosferei emanate de pictura respectivă atunci când, cum să zic, „stă” ca ochiul să o admire. Pentru că „spiritul tabloului şi mesajul lui” aşa există, STÂND. Aşa, pe mobilitate, OK, are priză la un anumit public de o anumită factură care e atras de „uite mă cum fac ăia acolo” ca pe vremea începuturilor începuturilor cinematografiei, când venea în oraş bioscopul ambulant. Nu ştiu dacă publicul acela care dă pe spate la aşa ceva, va plăti vreodată un bilet la muzeu ca să vadă neapărat originalul, atâta vreme cât el e foarte confortabil cu copia aceea animată (destul de ciudată şi de ne-reală) a unei capodopere. Nu ştiu cât de mare impact de imagine are o filmare de câteva secunde, în afară de reacţii grăbite tipice reţelelor sociale, fără vreo atracţie spre ceva mai serios şi mai profund.

Am văzut şi eu filmuleţele acelea făcute după tablouri. Nu m-au impresionat, ba unele detalii era chiar comice (sloiurile de gheaţă care vin din direcţii diferite pe acelaşi râu, norii care merg pe cer în aceeaşi formă, ori o bătălie din aceea din care nu pricepi nimic. Oi fi eu un grobian într-ale artei, dar chestia asta nu m-a dat pe spate, ba chiar mi-au venit idei complet sucite, ironice şi chiar imorale.

Adică, mă înţelegi, – atenţie fraza e un pamflet şi trebuie tratată ca atare – ar fi o lovitură mult mai mare de imagine ca în loc de iarna pe uliţa din Ţările de Jos sau sosirea repetitivă a preotului sas în parohia sa cu un valah care taie lemne fără autorizaţie lovind cu toporul în capul altuia iar altul zbătându-se în spasme de zici că acum dă la raţe, trase pe animaţie de către „ia” (nu o voi scrie cu majuscule, nu e o persoană, e doar un malaxor de date), să se animeze ceva din colecţia de nuduri, să mişte şi ele cumva din ce au ele pe acolo. Sau ceva aşa mai strong, o răpire a sabinelor, o idilă for adults only între zeii greco-romani, un baron sau conte făcându-ţi cu ochiul, de ce nu? Pun pariu că feedbackul în virtual va creşte simţitor.

Dincolo de relativ spectaculosul acţiunii, ideea rămâne: realitatea generată de inteligenţa artificială este falsă. Nu e creaţie, e doar o compilaţie din ceea ce este alimentată (la greu), chiar dacă este acum zeificată şi implementată unde vrei şi mai ales unde nu vrei.

OK, iniţiativa muzeului este de înţeles în contextul unei promovări la nivel de reţea socială, dar numai atât. Originalul e original şi nu poate fi egalat.