Înainte te lua cu sila în armată, acum eşti rugat frumos şi plătit să o faci

De când cu promovarea ideii de război continuu ori pe lângă noi pe la Ucraina, ori pe lângă ei pe la Groenlanda, polticile de apărare ale ţărilor mizează tot mai mult pe revenirea serviciului militar. Ideea creşterii numărului de pregătiţi militar sau măcar oameni care să nu ţină puşca invers la o adică, apare tot mai des în spaţiul public, spre spaima unora, revolta altora şi nepăsarea majorităţii populaţiei.

De mai mult timp şi la noi, la România, se tot face reclamă la serviciul/stagiul militar voluntar. Cu toate avantajele ce decurg dintr-un asemenea demers. Reclama ca reclama, dar uitându-mă la oferta armatei, deja mă apucă o ciudă teribilă că nu mai am vârsta necesară (şi nici condiţia fizică, hai să fim sinceri) pentru a deveni iar soldat şi a mai face un stagiu militar, de data asta aşa de plăcere şi pe bani. Asta chiar dacă nu sunt încadrabil, că oferta e doar pentru cei care au avut contact cu milităria doar ca spectatori, telespectatori sau gameri, nu pentru veteranii care au prins vremea când erai luat cu de-a sila în armată. Aşa că m-am gândit să compar puţin ofertele: ce am avut noi şi ce vor avea ei.

Ia să vedem. Dacă alegi să faci armata, nu mai ai griji, pe toată perioada aceea scurtă (patru luni) de stagiu militar. Primeşti moca hrană, haine, cazare, asistenţă medicală, medicamente şi evident arma care „aia e de acum încolo gagica ta”. Comparativ cu noi, e cam la fel, dar cu anumite nuanţe. Aveam hrană, în sensul că mâncarea aia era aşa de comestibilă încât mi-am revizuit toate fiţele culinare din civilie. Never forget – vorba aia – cutia de pateu sau conserva de peşte la nouă persoane sau meniul din care puteai alege care dintre cele două feluri este mai puţin necomestibil. Acum mâncarea din armată este, calitativ, la sau peste nivelul celei servite la cantinele studenţeşti. Cazarea şi ea a evoluat. Pun pariu că nu mai doarme nimeni în „compania” aia cu zeci de paturi suprapuse, cu averea ta depozitată în legendara valiză de lemn pe care o spărgeai în faţa unităţii când te liberai. Haine? Noi aveam o singură ţinută pentru orice, instrucţie sau desfundat WC-uri, pentru că „bordul managerial” al unităţii era foarte econom cu soldaţii. Asistenţa medicală la noi se numea infirmerie. Unde tratamentul pentru orice, de la băşici în palme la ciumă roşie, era unul singur: penicilină. Armata „pe stil nou” este de doar patru luni. La noi era un an şi patru luni, cu posibilitatea de ZFR-uri. ZFR însemna în argoul soldăţesc „Zile Fără Rost”, adică atunci când în loc să-ţi dea drumul acasă, te trimiteau în agricultură ori, în cazul nostru, la o pauză de după revoluţie.

Aflu cu amuzament cum tu, ca militar în termen, primeşti cam 3-5.000 lei pe lună (valoarea e în funcţie de sursele consultate). Adică oricum mai mult decât unele salarii „civileşti”. Eu aveam soldă mare, de sergent, 130 de lei pe lună. În plus, la final, mai ai un bonus de pa-la revedere de cam 27.000 de lei. Ei? Boierie? Boierie. Spuneţi-mi un loc în privat unde la despărţire primeşti o pleaşcă din asta.

La final, dacă ţi-a plăcut, poţi alege: rămâi în armată sau rămâi în rezervă până când ori îmbătrâneşti, ori ţara va avea nevoie de braţul tău înarmat.

Alte avantaje nedeclarate: faptul că tu acum faci armată, nu cretineli cazone cum făceam noi. Faptul că nu vei fi sclavul oricăruia cu mai multe grade pe umeri care să dispună de tine după bunul plac. Faptul că niciun „superior” cu crize de nervi pe el nu îţi va rupe biletul de învoire în oraş doar ca să arate câta autoritate e pe el.

Pe bune, vreau înapoi în armată. Repet, ştiu că nu se poate, dar zic şi eu numa’ aşa.