„Graţie şi eleganţă, ca pe vremuri”. Dar cine te opreşte acum să fii elegant?

Prin anii ’30-’40 (ai secolului trecut) era o modă prin oraşe. Fotografii ieşeau şi făceau poze pe stradă. Poze la oamenii care se plimbau. Apoi afişau pozele în vitrina atelierului şi anunţau că cei în cază le pot avea pentru ceva mărunţiş, acolo. Bineînţeles că majoritatea pozaţilor doreau un asemenea instantaneu interesant. Plus că pozele erau şi frumoase, pentru că surprindeau naturaleţea nestudiată şi imortalizau momentul.

Să mai faci asta acum e practic imposibil. O dată, că acum oricine poate să(-şi) facă poze, în general proaste spre stupide, graţie tehnicii actuale care îţi poate permite 50 de selfieuri în buda clubului ori la masă, cu prietenii, la nunta lui văru’. Apoi, este şi părerea proprie că tu ai fi cine ştie ce importantul lumii şi că eşti pozat ca să se facă bani cu imaginea aia a ta. Apoi, cel mai des, e bănuiala că cine ştie ce mafie suprastatală, ce interlopi răi, vor să te pozeze pentru a te răpi pe tine şi pe familia ta. Ori să te jefuiască. Ori că e vorba de nişte perverşi care fac asta ca să se excite. Ori orice motiv nasol îţi trece prin cap. Plus că mai e şi legislaţia cu privire la imaginea proprie şi GDPR, care nu permite aventuri din acestea de marketing. Plus că generaţiile noi sunt mult mai ofuscate decât cele vechi.

În fine, ideea este că aceste poze apar tot mai des pe reţele, ori pe paginile specializate în fotografii vechi, ori pe cele unde se vând poze vechi. Oricum, indiferent de cine este acolo „tras în chip”, comentariile sunt în aceeaşi notă. Că altă lume, elegantă, că graţie şi frumuseţe ca pe vremuri (la fete), că „zici că sunt din filme”. Comentarii care arată o realitate tristă pentru cei de azi. Că românii, chiar mai săraci decât acum, chiar mai puţin hrăniţi cu orice decât acum, chiar fără atâtea faculte şi mastere ca acum, erau, de la cel mai modest la cel de elită, eleganţi când ieşeau în public. Aia era regula. Să nu ieşi ca vai de tine, fără un costum ca lumea, o cravată, o pălărie simpatică, o rochie cât de cât, un pardesiu sau palton pe care acum nici nu-l mai găseşti în magazine. Curios, nu?

Dar lumea a „evoluat” (tot timpul râd când aud asta, o fi evoluat ea tehnic, dar moral şi intelectual e cam pe invers). Nu mai e cool să fii elegant în public. Nu mai trebuie să arăţi cât de distins eşti, ci mai mult ce fizic meseriaş ai. Chiar şi la puţinele evenimente în care ţinuta e obligatorie, tot pe asta se pune accent: ,mamă ce bine arăt, ce macho lucrat la sală sau ce super-divă sunt eu, ce, nu se vede?

Ce-i drept, şi eu sunt adeptul ţinutei comode şi „utilitare”, în care ideea e să mă simt bine. Dar parcă totuşi, puţină eleganţă în public nu ar strica (deşi ştiu că e imposibil).

Dar dacă tot te uiţi cu nostalgie la ce bine arătau vechii aceia, cine te opreşte acum să fii elegant? Mai ales că îţi permiţi?

În fine vorbesc şi eu aşa, Dincolo de haine, de ţinută, mai e şi alura. Prezenţa. Adică poţi avea frac, joben şi ghetre (da, ghetre) dacă nu ştii să le porţi. Eşti ca unchiul de la ţară care vine la cununia de la biserică. Ţeapăn în ceva pe care nu-l înţelegi dar eşti obligat să-l porţi. Nu ştii cum să stai, să mergi, să te mişti în el, să te aşezi. Nu e de tine. Ei, cei de dinainte, interbelicii ăia înapoiaţi ce nu ştiau cum e aia să îţi umpli căruţul la mall şi să-l verşi în portbagaj; se simţeau bine în costum. Erau eleganţi -ei şi graţioase -ele. Acum, asta vezi mai rar spre deloc, chiar şi la cei care, conform statutului lor social, sau profesional, sunt obligaţi să fie mai des aşa, la costum.

Apropo, uneori, pe Mihai Viteazu, mă încrucişez cu un tip interesant. Are la 20-şi de ani şi arată extrem de interbelic: costum, cravată, palton lung, păr pieptănat pe spate, de zici că a picat aici din anii 40. Este singurul elegant pe care l-am văzut în ultima vreme