E în centru, dar nu te-ai plimba pe ea: strada Azilului. E la periferie dar oricum nu te plimbi pe ea: str. Lazaret

Este interesant şi în acelaşi timp amuzant să vezi cum, judecând după criteriile care ne-au ghidat încă de la început demersul acesta de turist în oraşul natal, sunt anumite străzi şi străduţe care, deşi diferite complet ca aspect, deşi situate la o distanţă mare una de cealaltă şi situate în medii urbanistice diferite, se aseamănă cumva şi se „înfrăţesc” în una din categoriile „merită/nu merită”, „îţi vine/nu îţi vine să te plimbi pe acolo”. Este situaţia străzilor Azilului şi Lazaret. Ce le uneşte? Ambele sunt străzi mici şi accesibile, în sensul că nu e neapărată nevoie să rătăceşti prin labirinturi de cartier, romantice sau nu pentru a le găsi. Apoi, la faţa locului, ambele îţi dau o stare de totală indiferenţă (sau cel puţin mie mi-au dat). Una aşa de intensă încât aş paria că mulţi dintre cei care calcă pe ele nici nu realizează că strada este X sau Y, nici nu îi interesează asta şi e de înţeles. Am parcurs şi eu Azilului şi Lazaret, nu în premieră şi exact aşa am simţit, cu mici excepţii.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Să mergi pe Azilului ca să sperii oamenii

Strada Azilului, la felul în care arată, ar fi fost o stradă aparte şi unică în felul ei. Chiar turistică, dacă nu s-ar afla în plin centru şi istoric, şi turistic, fapt care o aruncă, lejer, în anonimat, pentru că sunt străzi mult mai „Bogate” şi mai aspectuoase decât ea. Un anonimat nemeritat, pentru că pe ea avem, cât se poate de ne la îndemână de vizitat, două monumente istorice de pe listele acelea cu „premierele Sibiului” care au invadat netul ca gândacii „ruşi” frigiderele din căminele de nefamilişti.

Avem aici Biserica Azilului, socotită cea mai veche din Sibiu, ceea ce teoretic este destul de real, dar practic nu, pentru că deja s-au descoperit ceva mai la deal, inclusiv în biserica evanghelică din Piaţa Huet, urmele unor lăcaşuri de cult mult mai vechi. La cum o vedeţi acum, este, în principiu, din secolul al XV-lea-al XVI-lea, aspectul general fiind definitivat pe la 1760. Tot aici, înainte de construirea bisericii acesteia, era un cimitir, nu ştiu dacă primul din Sibiu, dar vechi şi el. Mai e un clopot – nefuncţional – de pe la 1509, iar dacă ai permisiunea şi nu te latră câinele (dacă o mai fi) dacă te duci prin spatele bisericii, poţi păşi pe una dintre fostele cele mai vechi străzi ale Sibiului, zisă Uliţa Căinţei, care pornea dinspre Podul Minciunilor, cobora pe aici, o lua pe lângă zid şi te aducea în Turnul Scărilor. Apoi, avem însuşi Azilul-edificiul, la originea sa un amestec de spital şi spaţiu ieftin de cazare, datând tot de prin secolele XIV-XV, o clădire foarte interesantă pe care nu o veţi vedea pe dinăuntru, pentru că nu e voie, deoarece aici este un… azil, adică un cămin de bătrâni. O parte din „azil” este şi clădirea predominantă a unei laturi a străzii. Ca un mic secret, una dintre intrările (sau ieşirile?) „secrete” este pe str. Turnului. Al treilea obiectiv ar fi postul vechi de transformare, din perioada romantică a alimentării cu electricitate a Sibiului. Strada apare şi pe harta lui Visconti de la 1699, exact în „conformaţia” actuală, deci este, clar, una istorică.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

O stradă pieredută între străzi mari şi cu nume

Strada Azilului face parte din categoria celor cu nume fix, chiar dacă iniţial se numea „Spitalului”. Am intrat pe ea de pe Faurului, pe după fosta măcelărie unde stătea lumea de cu seara la coadă la „s-o da ceva”. Strada ar fi mult mai frumoasă dacă nu ar fi maşinile parcate acolo, dar are micul avantaj de a nu fi prea circulată, aşa că poţi merge ne (prea) stingherit pe mijlocul drumului. O latură a străzii este complet clasată ca monument istoric: azilul şi partea laterală a casei numite „Casa Astronomului”, cu podul-mansardă din scânduri vopsite acum în roşu şi contrafortula cela semicilindric unic în oraş, dar la un moment dat crăpat de o intervenţie nefericită model „Dorel”. Ca o paranteză, pe latura spre Ocnei, prin anii ’90 era aici un bar de succes şi destul de decent, „Clasic”.

Pe latura cealaltă, a străzii Azilului avem tot case vechi, databile aşa, luate la ochi, de pe la 1500 la 1700, cu sau fără modificări din acestea „pe stil nou”.Aici e şi o una dintre pensiunile veterane ale Centrului, „Podul Minciunilor”. Un detaliu interesant sunt, la una din case, nişte obloane foarte vechi, din scândură, cum mai rar găseşti prin oraş (înainte găseai mai des, dar domnii proprietari au decis că erau vechi şi au decis să le să le modernizeze cu chestii fals-vechi).

Am spus ceva despre speriat de oameni. Da, am reuşit (din nou) să bag spaima în câteva persoane de la una din casele de acolo, casă ce avea un spaţiu mic şi comercial, nou deschis. Bineînţeles, din cauză că făceam fotografii (inclusiv la sediul „lor”) şi e normal, la Sibiu-oraş turistic cu destinaţii de vis, să fii clasat ca suspect dacă într-o zonă istorică dintr-un centru istoric în care sunt case istorice, să te apuci să faci pozeca la nuntă aici, nu în Piaţa Mare, Mică sau Huet. Ce am auzit aşa, în fundal, a fost că „de ce face poze” şi că „o fi de la primărie”. Un timp, mi-au urmărit cu atenţie şi îngrijorare activitatea, apoi nu i-am mai urmărit eu cum mă urmăreau, şi am plecat.

Concluzie. Strada Azilului merită vizitată, dacă eşti un iubitor al istoriei Sibiului şi amator de detalii de epocă. Clădirile sunt vechi, foarte puţin atinse de modernizările distructive specifice zonei centrale. Dezavantajul este că strada este scurtă, invizibilă aproape şi îţi e peste mână pentru că nu găseşti niciun motiv să te abaţi de pe Ocnei sau Faurului doar ca să faci câţiva paşi pe acolo. Aşa că de ce te-ai plimba pe ea?

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Lazaret, o stradă prea scurtă pentru ca să poarte numele unui cartier

… Că aşa e la noi. Avem câte un ditamai cartierul, cu una sau două magistrale ce le traversează în şi din diverse direcţii, dar numele îi vine de la o stradă sau străduţă mai mărginaşă, de mai uşor o sari decât să o ocoleşti, vorba aia, dar care are meritul ciudat ca de acolo din zona aia, să înceapă edificarea cartierului respectiv. Uite, Vasile Aaron are ca arteră principală strada Semaforului, nu strada Vasile Aaron, ce-i drept lungă şi ea, dar nu impunătoare. Valea Aurie are str. Ludoş, nu strada Valea Aurie, care este acum secundară, deşi are ceva magazine pe acolo. La Turnişor, este Şoseaua Alba Iulia, chiar dacă, totuşi, fosta comună are ca arteră principală străzile E. A. Bielz şi Turnişorului. Aşa şi aici în Lazaret. Drumul principal este Calea Guşteriţei şi, pe undeva există pitită şi strada Lazaret. Destul de umblată de obicei, dar mai mult aşa, ca tranzit şi necesitate, mai ales de când a dispărut din decor fabrica „Balanţa” (şi evident că tot aici, strada Balanţei nu are legătură decât vizuală cu fosta întreprindere care „făcea cântare României”

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Strada care ducea la cimitir şi unde era fostul şi adevăratul… lazaret

PE unde acum e strada, înainte era un cimitir. Unul care ţinea, se pare, de lazaretul care a dat numele cartierului. Cimitirul apare pe o hartă a Sibiului de pe la mijlocul secolului al XIX-lea şi i-a fost şi confirmată existenţa atunci când, săpându-se la fundaţiile viitorului „Balanţa Residence”, au început să apară schelete care au generat o adevărată isterie în presa locală care încerca şi ea să o dea pe senzaţional. Bineînţeles că, exceptând acea presă, oricine din cartier inclusiv angajaţii de la „Balanţa”, ştiau de cimitir. Că era de leproşi sau de ciumaţi saud e amândouă. Schelete se mai găsiseră prin anii 70 şi 80, de fiecare când se săpa ceva prin fabrică. Cert este că, în timp, cimitirul a fost abandonat şi treptat a dispărut, chiar dacă, la 1907 de exemplu, mai figura pe hărţile oraşului.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Drumul care ducea la acel cimitir era începutul străzii Lazaret. Tot conform hărţilor de epocă, strada/uliţa Spitalului/Lazaretului (scrisă Lazarett-Gasse) era, iniţial, mult mai lungă. Pornea din ce era atunci „piaţa” zonei, unde ulterior au fost construite Biserica Sf. Nicolae şi complexul UJCM, până la „Lumea Nouă” de pe actuala str. Prometeu, loc numit de localnici „pe după biserică” şi continua, pare-se, pe altă cale (cam pe unde sunt acum grădinile din partea dreaptă) decât actuala cale a Guşteriţei care şi ea era mai lungă, incluzând complet actuala stradă a Gării.

Strada includea „în original” majoritatea clădirilor vechiului „lazaret”, de fapt un loc de carantină şi tratament pentru bolnavii de boli incurabile transmisibile (lepră, ciumă, etc). Unele dintre vechile construcţii ale acestul aşezământ încă pot fi identificate în teren, sunt casele acelea cu un singur nivel, lungi, model vagon, aflate ba la stradă, ba prin curţi (unele au fost demolate), din zona străzilor Guşteriţei, Rulmentului şi Nicovalei.

De la Şcoala 20 la… capătul străzii

Acum, strada Lazaret se întinde de la intersecţia Căii Guşteriţei cu str. Macaralei până la str. Cezar Bolliac. Iniţial era neasfaltată (dar cu trotuar) şi tot iniţial, pe stânga cum vii de pe Guşteriţei, era „spatele” fabricii „Balanţa”. Vedeai aici clădirea lungă cu un nivel zisă „Grajdurile lui Hess”) care găzduia diverse ateliere, magazii şi alte structuri ca remiza PSI, atelierele de construcţii, sculărie, „Filiala”; atelierul electric, chioşcul alimentar. Urma clădirea compresoarelor cu compresoare cu tot, tinichigeria, magazia „La Pal”, şi un post de transformare ciudat şi abandonat.

Acum, în acelaşi loc, putem admira cumva o benzinărie, parcarea de la Penny cu Penny cu tot şi blocurile noului „cartier”. Din vechea Balanţă, se mai poate observa, paralel cu trotuarul, urmele unei fundaţii din cărămidă. Deja te întrebi ce cauţi de fapt pe aici.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Partea cealaltă este ceva mai interesantă. Începe în forţă cu Şcoala Nr. 20 şi parcul-spaţiu verde, unde pe vremuri erau „utilajele” de antrenament PTAP (Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei), pe care nu le-am folosit vreodată decât aşa, ca să ne distrăm şi Intrarea profesorilor pe unde elevii nu aveau voie. Tot aici mai avem o intrare „de serviciu”, de regulă închisă, care dă în faţa sălii de sport. De sala de sport şi de şcoală mă leagă destule amintiri, frumoasă sau tâmpite, de la premii la bătăi cu ciumeţii cartierului, dar în principiu, sala aceea de sport era simpatică pentru că era şi sală de spectacole. Un pas mai încolo, o altă clădire „istorică” din vremea comunismului: internatul Liceului Industrial Nr. 3 (încă mai e în picioare ghereta paznicului), devenită acum, dacă nu mă înşel, bloc de locuinţe sociale (la fix să fie vecin cu o şcoală, chiar „de cartier”, genială ideea). Urmează un rând de case, unele mai noi, altele mai vechi dar nu exagerat de vechi, altele vechi dar înnoite, aşa, ca în zonele de case, cu grădini în spate sau nu. Ca o surpriză, observ că de aici dai şi în strada Turgheniev de care uitasem complet (dă în piaţeta de la intersecţia Maşiniştilor cu Luceafărului).

Singura clădire-mai aparte – şi etajată, cu o relativă valoare istorică recentă este cea în care a funcţionat în perioada comunismului timpuriu, Cooperativa de Aprovizionare „Filimon Sârbu” (se vedea la un moment dat „amprenta” firmei pe faţadă, asta înainte de renovare) devenită, dacă nu mă înşel, un magazin de pâine. Lângă, o casă cu parter, mai are urmele a două spaţii comerciale pe care le-am uitat (acum e magazin de piese auto). Ca un detaliu, casele mai au porţi din fier, modelul care pe vremuri se găsea la „Conlemn”. Robuste şi cu durată lungă de viaţă.

Concluzie. Dacă nu eşti localnic, mai vechi sau mai nou, al cartierului şi nu ai treabă să mergi/duci şi să vii/aduci copiii la/de la şcoală ori să mergi spre oraş, strada Lazaret îţi este efectiv indiferentă. Atmosferă istorică nu vezi pe aici, decât că poţi vedea „monumentul” de pe Dealul Guşteriţei dar asta nu te încălzeşte prea mult. Dacă eşti neapărat cruios, la benzinăria mai sus amintită s-a lăsat, acum ceva ani, adică în februarie 2022. cu înjunghieri.

Poţi vizita în schimb Penny, dar atenţie la maşini când traversezi parcarea. Dacă te-ai şlictisit deja, poţi pleca de aici foarte uşor, ori cu un 12 din faţa şcolii, ori cu un 14, din faţă de la Mega. Bun, ca nostalgie de elev mai poţi revedea, pe dinafară, Şcoala 20, devenită „Ioan Slavici” deşi Slavici pariez că nu avea vagă idee despre locul ăsta şi nici nu cred că îl interesa.

Dar şi aici s-au schimbat multe aşa că recomand celor interesaţi sala de dport care, din exterior, arată fix ca atunci când îmi trăgeam scutire ca să nu mă alerge profu’ ca pe cal ori să mă dau peste cap pe saltele.

Totuşi, de ce te-ai plimba pe str. Lazaret? Habar nu am. Ca să vezi, poate, diferenţa dintre casele de pe o latură şi blocurile de pe cealaltă.