Sunt de-a dreptul înduioșători cei ce își pun speranțele în lectura unei cărți motivaționale, despre care cred că îi va învăța cum să înfrunte, să dribleze și, în final, să învingă toate dificultățile vieții. Deunăzi, am ascultat perorațiile unui speaker motivațional ce vorbea despre succes, despre cum trebuie să ai încredere în tine, să gestionezi relațiile cu părinții, prietenii, colegii, dușmanii. Dădea verdicte cu viteza unui storcător de fructe ce transformă merele în suc, cât ai clipi. Interlocutorul lui îl privea fascinat, ca pe depozitarul tuturor șiretlicurilor și strategiilor ce te vor catapulta în vârful piramidei sociale. 

După primele trei minute, am vrut să renunț la a-l urmări, dar mi-am învins pornirea de abandon legitim și l-am ascultat până la final pentru a vedea până unde ajunge această hălăduire a ideilor. În centrul discursului pe care omul, probabil, îl depune prin toate locurile în care e chemat trona sfatul deplinei încrederi în tine însuți. Cică trebuie să pornești de la premisa „eu pot”. Desigur, nu e rău să ai încredere în tine, să ai determinare, dar dacă voi spune că pot desface în bucăți o mașină și o pot asambla aducând-o la starea inițială, fără a avea cunoștințe de mecanică, s-ar putea să mă trezesc cu un morman de fiare și piese, la care mă voi uita ca vițelul la poarta nouă. 

Insul, mustind de pilde motivaționale, vorbea prea puțin despre etapele premergătoare momentului „eu pot”, lăsând totul la mâna voinței și autosuficienței. Nu e suficient să crezi că poți, trebuie să și parcurgi niște pași pentru a putea; altfel, e posibil să te comporți ca un nebun ce crede că poate face orice, că natura l-a cadorisit cu toate talentele din lume și cu pricepere nețărmurită. Problema acestor discursuri care prind la inși cu o doză crescută de superficialitate este că însămânțează în mintea multora ideea că e de ajuns să îți dorești ceva, fără a fi nevoie de prea multă pregătire sau muncă, pentru a-ți îndeplini visul. Te îmbărbătezi cu falsa convingere că poți orice și nu doar că dai greș, ci s-ar putea să avariezi și ceea ce îți iese în cale, atunci când te-ai lansat, cu capul înainte, în acțiunea nebunească.   

Dacă îmi spun că eu pot să pilotez un avion pornind de la o încredere nebunească și de la faptul că am văzut câteva filme cu piloți nu înseamnă că interacțiunea dintre mine și manșă ar putea fi una fericită. Sub pojghița discursurilor motivaționale e un gol întunecat și prea mulți se avântă să patineze pe această suprafață fragilă, ignorând o realitate veche de când e lumea: niciun acoperiș nu poate fi așezat pe o construcție fără a exista pereți care să-l susțină. Societatea e invadată de inși care își spun „eu pot”, dar care nu fac nimic pentru a putea.