Foto: Răzvan NEGRU
Există o problemă de estetică la românul nostru. În majoritatea cazurilor, gusturile lui au rămas undeva în satul natal, chiar dacă el este, de o vreme sau de generaţii, ditamai cetăţeanul urban. De exemplu: o casă, tot din satul lui natal că veni vorba, e veche, frumoasă, casă din aceea de se încadrează perfect în peisaj. După ce omul nostru a văzut, ba prin concedii, ba pe la lucru „pe dincolo”, cum sunt casele oamenilor cu bani, atunci când se întoarce, deja strâmbă din nas. Casa părintească („nu se vinde”, vorba cântecului la care plâng toţi cei care au devenit jupâni tocmai vânzând case şi terenuri părinteşti) nu mai e pe gustul lui. „E veche”.
Deci o pune jos, legal sau nu, şi îşi trage o multietajată din asta de să moară duşmanii de oftică, toată numai colţuri şi arcade de zici că a fost proiectată noaptea când s-a luat curentul, care zgârie peisajul. Plus pavaj din biscuiţi de vara poţi coace pizza acolo, o poartă monumentală din fier forjat armată cu plexiglas „ca să nu vadă ăia ce-i înăuntru”. Şi aşa te aplaudă lumea din jur e mare gospodar, că uite ce casă mare şi (implicit) faină ţi-ai tras şi te invidiază cei care au mansardat mai puţini metri pătraţi din acoperiş decât tine.
Ce-i drept, nu-i mare bai dacă faci asta în satul tău. Sau în cartierul tău fost mărginaş şi rău famat, acum zonă de mare fiţă. Dar dacă încerci asta în zone sensibile, ca de exemplu centru istoric, devine o problemă. Că „fain”-ul ăla din concepţiile tale nu se combină cu frumosul vechiului de acolo. De aia nu ai voie, prin lege, să îţi faci de cap prin centru. De aia îi înjuri pe cei de la cultură că nu îţi aprobă fanteziile după care îţi remodelezi casa care, sincer, nu au construit-o strămoşii tăi ci ai altora. De aia laşi casa aia veche şi istorică şi chiar monument istoric să cadă singură. Din răzbunare că nu poţi face ce vrei şi cu speranţa că dacă va cădea de tot, vei putea să faci ce vrei. Ceva fain, nu dărăpănătura aia câte mai e şi veche.
Sau te poţi adapta. Pui mâna cumva pe o casă veche din centrul istoric. Şi zici că să o renovezi aşa, să fie pe gustul tău. Ai autorizaţii, ai aprobări, şi te apuci de lucru. O iei cam pe lângă proiectul aprobat, că lasă că ştii tu mai bine. Profiţi de faptul că ai curte interioară şi mai bagi o construcţie acolo, că se fac bani faini din închiriat camere. Chiorăşti „ochii Sibiului” că dă-i în mă-sa sunt şi ei vechi şi până la urmă ce-i aia „ochii Sibiului”. Mai dai jos nişte hornuri că acum ai centrală pe condens. Mai schimbi ceva la poartă, la faţadă, mai plachezi cu piatră falsă sau originală, faci un brâu de plăci de granit, şi gata. Ai ceva unicat pe strada ta. Bun, atentează la peisajul urbanistic, la romantismul locului, la misterul medieval pe care-l caută unii turişti ne-români, dar nu-i aşa, e faină. O spune multă lume: că ce domnule uite ce bine arată, chiar nu mai ştii ce vechitură era înainte aici? Chestia e că o arăta bine, dar în conformitate cu gusturile alea rurale cu care a rămas lumea ori direct, ori prin moştenire.
La cât de bine arată, te trezeşti pe cap cu tot felul de controale şi procese verbale şi mai ales cu prietenii tăi de la Cultură. Şi se ajunge la o revoltă din asta că uite cum e în România, nu poate omul să investească în ceva ca lumea şi să construiască la meserie, că i se bagă beţe în roate. Da, ce nu e fain ce a făcut? Unde-i problema? E clar, invidia e mare, oftica e gigantică, le e ciudă că ei nu au sau că nu au fost în stare să fie mari ctitori şi gospodari de excepţie.
Numai că în zonele vechi ale oraşelor, Sibiu sau altele, diferenţa dintre „e fain” şi e original e cam enormă. Pentru că de apreciat (chiar şi de către lege) este originalul, cu cât mai vechi cu atât mai bine, nu inovaţiile după gusturile tale cam ciudate dpdv al patrimoniului.
Dedic acest editorial tuturor caselor şi curţilor mutilate prin renovare şi reabilitare.
Vlad IGNAT
Ovidiu BOICA
Mihai POPA
Ștefania VESA
Cosmin PAL
Ovidiu BOICA
Vlad IGNAT
Ștefania VESA
Vlad IGNAT
Ovidiu BOICA
Ștefania VESA
Lasa, dle, comentariile la liber!