Diana Pavelescu, vocea vinului românesc peste hotare. Povestea sibiencei care jurizează vinuri în întreaga lume

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰

Un pahar de vin i-a schimbat, la un moment dat, direcția vieții. Diana Pavelescu este consilier în promovare la Oficiul Național al Viei și Produselor Vitivinicole (ONVPV), degustător profesionist și jurat internațional din 2006. Deține diploma DipWSET (o diplomă importantă în lumea vinului), este secretar general al Asociației Degustătorilor Autorizați din România și membră a unor importante organizații de profil din Londra. Într-un interviu pentru Tribuna, sibianca vorbește despre drumul care a dus-o de la inginerie în lumea vinului, despre Sibiul copilăriei, dar și despre locul vinului românesc pe scena internațională.

Sunteți născută și crescută în Sibiu și spuneți adesea, cu mândrie, că sunteți sibiancă. Cum arăta Sibiul copilăriei dumneavoastră?

Sibiul copilăriei era imens și fascinant. M-am născut în centru, pe strada Gheorghe Lazăr nr. 11, într-o curte interioară cu multe familii și mulți copii de toate vârstele — primul meu univers. La trei ani aveam, cu sprijinul mamei, două prietene bune în vecini: Liliana, care stătea după colț, pe strada Maternității, cu un an mai mare decât mine și cu un frate mai mare, deci mult mai experimentată, alături de care făceam toate prostiile, și Bianca, puțin mai departe, pe strada Tipografilor, născută cu cinci zile înaintea mea și cu o bunică foarte autoritară.

A fost o perioadă solară, de care îmi aduc aminte cu plăcere, în care mama e figura centrală, fiindcă mergeam cu ea la creșă, apoi la grădinița de la Steaua Roșie, fabrica de confecții. Îmi aduc aminte de tramvaiul care trecea prin Piața Mare și de care mă speriam teribil — apoi l-au scos și am început să mergem cu autobuzul. Plângeam când pleca din fața noastră, fiindcă mai ales iarna urmau zece minute sau mai mult de așteptat în ger, care păreau o veșnicie prin ochii mei. Ca să-mi treacă, mama mă răsfăța cu o cupă cu frișcă la cofetăria Universității, situată pe drumul de întoarcere — care de obicei era pe jos, plimbarea noastră zilnică. Asta se întâmpla în zilele în care nu treceam pe la cabinetul stomatologic al doctorului Ursu, aflat la spitalul de pediatrie din Parcul Astra, tot pe drumul nostru către casă. Aveam mușcătură inversă, care trebuia corectată, așa că mama mă ducea acolo ca să mă familiarizez cu locul — de obicei chiar îmi dădea de mâncare acolo, eram probabil singura care mânca la stomatolog. Piața Mare era cu spații verzi amenajate, copaci înalți și bănci pe care puteai zăbovi.

Când ne întorceam cu autobuzul, coboram la teatru și aveam mai multe variante de venit acasă: pe centru, prin parc sau pe lângă zidul cetății. Îmi plăcea Sibiul de atunci. Cu tata am vizitat toate muzeele, de câteva ori pe an — îmi amintesc și acum un portret de la Brukenthal, al lui Ignațiu de Loyola, a cărui forță mi se părea impresionantă. La fiecare vizită la Muzeul de Științe Naturale sau la grădina zoologică visam urât și mă trezeam noaptea țipând, dar tot eu insistam să mergem din nou.

Cum era Diana Pavelescu în copilărie? Erați curioasă, rebelă, foarte serioasă, competitivă? Ce vă plăcea să faceți?

Eram foarte curioasă în copilărie — mai mult decât să mă joc cu alți copii, îmi plăcea să ascult poveștile celor mai mari. Poate și pentru că eram timidă: vecinii pe care îi vizitam împreună cu ai mei mi se păreau mult mai interesanți decât copiii. De exemplu, profesorul Weinrauch avea o colecție impresionantă de insectare cu fluturi, care se regăsesc astăzi la Muzeul de Științe Naturale, și un birou de catifea plin de hârtii și partituri, la care lucra — birou care avea să devină, mai târziu, biroul meu, după ce dumnealui a plecat în Germania. Soția lui, tanti Kuckili, făcea niște prăjituri excelente. La ei am văzut prima dată cum se pune o masă cum trebuie, cu tacâmuri de argint și șervete de damasc trase printr-un inel de alamă, sub o lustră reglabilă pe verticală care dădea lumină doar deasupra mesei.

Aș spune că eram timidă, introvertită, nu-mi făceam ușor prieteni, dar când ofeream cuiva încrederea mea, îi dădeam tot ce aveam. Nu eram competitivă — ai mei chiar îmi reproșau că nu am ambiție — dar nu mi se părea important să am ceva de demonstrat în fața prietenilor, cu toate că făceam tot felul de „campionate” de cartier.

Când am intrat în clasa întâi, ne-am mutat pe strada Independenței, colț cu Blaga (fostă Lily Paneth), lângă școala sportivă, unde, alături de copiii din cartier și chiar de mai departe, aveam la dispoziție terenuri amenajate de fotbal, baschet, volei, pe asfalt sau zgură — un adevărat paradis. Făceam de toate: bătut mingea pe stradă ferken-bal sau strigatea, flori, fete, filme sau băieți, precum și telefonul fără fir, iar seara, obligatoriu, de-a v-ați ascunselea, aproape zilnic — mai ales vara, când plecam dimineața și părinții abia reușeau să ne strângă acasă la ora zece seara. Mai făceam focuri în curțile unora, mai coceam cartofi, mai aveam și aventuri riscante — cum ar fi vizita pe șantierul unde este azi Spitalul Municipal, secțiile de cardiologie și maternitate, despre care aflasem că fusese cândva cimitir, așa că ne-am propus să găsim niște schelete. Ne-a prins însă paznicul și am luat-o la fugă, cu un câine lup pe urmele noastre, care a fost cât pe ce să o prindă pe Hilda de picior. Mona, una dintre prietenele și vecinele mele, l-a convins pe tatăl ei să copieze un joc de Monopoly — ceva nemaivăzut atunci, care ne plăcea la nebunie. Ai mei erau supărați doar că stăteam în casă, nu afară, dar era fascinant să poți cumpăra, să vinzi, să plătești chirie — lucruri care, la vremea aceea, păreau de pe altă lume.

Fiecare dintre noi făcea și câte un sport — eu am făcut șah de performanță — dar în restul timpului liber, când nu eram afară, nu mă gândeam la șah, ci visam cu ochii deschiși la ce voi face când voi fi mare — fiindcă îmi doream să fiu luată în serios, nu să mi se spună tot timpul ce să fac și, mai ales, ce să nu fac. În mare parte, am obținut tot ce mi-am dorit. Iarna era și mai distractiv: când ningea, abia așteptam să facem ghețuș pe stradă. Așteptam ora opt seara și turnam lighene cu apă pe urmele deja trasate în zăpadă — strada fiind în pantă, îngheța perfect, o adevărată feerie, urmată de interzicerea circulației, ceea ce ne lăsa nouă toată strada pentru derdeluș. Era perfect; accidental mai trecea câte o mașină, dar de regulă șoferii evitau zona, fiindcă pe-atunci nisipul antiderapant era o raritate.

Am devenit rebelă în adolescență, ca orice copil care trecuse de primul examen important — treapta I, la 14 ani — și avea senzația că poate orice și că știe mai bine decât părinții. Eram deja mai sociabilă, mai ales cu cei pe care îi cunoșteam bine, cercul meu de cunoștințe se mărise substanțial și de-acolo, „sky is the limit”. Au fost câțiva ani în care mă certam tot timpul cu ai mei. Pe atunci, în liceu, Sibiul mi se părea prăfuit și învechit, locul în care nu se întâmpla nimic. Aveam nevoie de strălucire, de ceva care să mă facă să mă simt importantă, un loc unde să evadez.

Există un loc din Sibiu de care vă simțiți și astăzi legată sentimental?

Da — de liceu, de Gheorghe Lazăr. Acolo am deschis ochii, acolo am primit primele lecții de viață și primii prieteni adevărați, cu care încă țin legătura și astăzi. Îmi amintesc și acum cum profesorul de sport, Ciovică, ne explica cât de important este să fim „Lăzăriști” — că, oriunde în lume am ajunge, cei care au terminat acest liceu rămân legați între ei, au un fel de statut aparte, ca într-o adevărată comunitate de foști elevi. Mi-a rămas ideea asta în minte până astăzi. A fost cea mai frumoasă perioadă a vieții mele, când am citit tot ce s-a putut și la ce am avut acces, când au început să-mi crească aripi.

Ați absolvit profilul Matematică-Fizică la „Gheorghe Lazăr”, apoi Facultatea de Inginerie – Calculatoare. Privind în urmă, era acesta drumul pe care vă imaginați că îl veți urma în viață?

Nu, nicidecum. A fost marea mea dezamăgire, cea care m-a marcat — am perceput ca pe o trădare faptul că am fost obligată să merg la o facultate în Sibiu. Neîncrederea părinților mei mi-a afectat tot ce a urmat după aceea. Probabil tot inginerie aș fi ales, fiindcă pentru asta eram pregătită, mate-fizică, dar categoric nu în Sibiu — București era prima mea opțiune, Timișoara a doua, din dorința de a-i convinge pe părinți, având acolo un văr mai mare, deja student. Pe lângă asta, la inginerie erau mai multe direcții din care puteam alege.

Oricum, nu a fost o facultate ușoară — chiar și în Sibiu au fost șapte candidați pe un loc —, dar mi-am dat seama încă din facultate că este o meserie pe care nu o voi profesa niciodată; nu m-am văzut petrecându-mi ziua în fața unui calculator. Dar, fiindcă am început-o, am și terminat-o.

Între timp, societatea începea să se transforme — eram în anii ’90, cu toate bunele și relele ei, toată lumea făcea afaceri, își deschidea firme, devenea antreprenor. Era un El Dorado. Nu știam ce vreau să fac de fapt, dar știam că prefer să lucrez cu oamenii, că la asta mă pricep. Mi-am înfrânt timiditatea lucrând în vânzări — aș putea spune că m-am educat să devin sociabilă în aceeași perioadă în care m-am căsătorit și am avut primii copii. Am început să vând soft de contabilitate și pentru firme de transport, ceea ce mi-a dat ocazia să aprofundez partea de vânzări, dar fără foarte mare entuziasm.

Apoi m-am angajat la o firmă privată în Avrig, Biami, distribuitor exclusiv pentru România, la vremea aceea, de enzime pentru bere și alcool — industrii aflate în plin boom economic — iar partea de vinificație, semnificativ mai mică, a trebuit dezvoltată și mi-a fost repartizată mie. Așa am intrat în acest domeniu.

Este o distanță aparent foarte mare între calculatoare și degustarea vinului. Cum ați ajuns de la un domeniu atât de tehnic la unul în care mirosul, gustul și memoria senzorială sunt esențiale?

Memoria mea era una exersată, datorită șahului de performanță, așa că să-mi dezvolt memoria olfactivă nu a fost chiar atât de greu. A fost nevoie, în schimb, de destul de mult timp până să capăt încredere în mine și să pot pune în cuvinte ceea ce simt într-un vin — și pentru asta îi mulțumesc ADAR-ului, familia mea de-aici, care are doar oameni de excepție și datorită căreia mi-a fost ușor să evoluez. Prima mea participare într-un concurs, primul meu examen, a fost în 2006, la Focșani, la Bachus — de-acolo au pornit toate celelalte.

Vă amintiți vinul sau momentul care v-a făcut să spuneți pentru prima dată: «Vreau să înțeleg mai mult despre lumea aceasta»?

Sunt, de fapt, două momente.

Primul a fost cu prietenii, când beam vinuri îngropate în nisip, ale unui prieten foarte bun, al cărui tată avea o colecție importantă — unele se păstraseră foarte bine, altele deveniseră oțet. Mi se părea o aroganță supremă să pot discuta despre un vin, dar tata mă instruise întrucâtva, fiindcă bunicii mei avuseseră vie înainte de război și făceau vin, undeva după două dealuri de Blaj. Îmi aduc aminte că-mi spunea că, de obicei, între rânduri se grebla, ca să nu intre hoții — pentru că se vedeau urmele, și tot satul știa cine a fost.

Al doilea moment, mai important, mai puternic, a fost cu ADAR. Cursurile de degustători de la ICDVV Valea Călugărească, din 1999 — primul de vin, al doilea de distilate, cu domnul profesor Viorel Stoian — au fost mai mult decât o formare profesională: au fost locul unde am găsit oameni care vorbeau aceeași limbă ca mine, fără să știu, până atunci, că exista o asemenea limbă. M-am îndrăgostit pe loc de lumea aceasta, plină de oameni de excepție, cu o cultură impresionantă, calzi și deschiși, și am știut că acolo vreau să rămân.

Pentru cineva din afara domeniului, degustarea pare foarte subiectivă. Cum se formează, de fapt, un degustător profesionist?

Este, într-adevăr, relativ subiectivă chiar și pentru un degustător profesionist, fiindcă e influențată de mulți factori externi. Dar pe lângă pregătirea teoretică — tehnologie de vinificație, ampelografie și soiuri, geografie viticolă și terroir, chimia și biochimia vinului, sisteme de denumiri de origine, piață și eficiență economică — degustarea presupune antrenament temeinic și experiență, motiv pentru care calitatea de jurat în concursurile internaționale este atât de importantă. Ai ocazia să vezi foarte multe vinuri — aproximativ 50 pe zi, din țări și regiuni diferite — și să-ți formezi o idee despre caracteristicile anului viticol degustat. Particip ca jurat la concursuri naționale din 2006 și la concursuri internaționale din 2013.

Ați spus că degustarea înseamnă și memorie senzorială. Se poate antrena „nasul” pentru vin? Cum se face acest lucru?

Sigur că se poate. Ca să memorezi mirosuri e la fel ca atunci când memorezi orice altă lecție — trebuie doar să ai o cheie de indexare a informațiilor. De exemplu, dacă un Pinot Gris miroase a fân, ți-l amintești prin fânul din șura bunicilor, unde te jucai în copilărie, sau prin mirosul merelor coapte de vară. Sunt străzi și alei care, în iunie, miros puternic a tei, acolo unde teii sunt înfloriți — aceea este aroma pe care o asociezi cu un Riesling italian, sau mirosul de prune uscate pentru o Fetească Neagră. Unii spun că poți foarte bine să memorezi lucruri construindu-ți un palat imaginar al memoriei, în care, în fiecare cameră, pui câte o informație.

Ce observați dumneavoastră într-un pahar de vin și unui consumator obișnuit i-ar putea scăpa complet?

Nu cred că e ceva anume care i-ar putea scăpa complet unui consumator atent — cel mult, poate să nu recunoască faptul că un anumit miros e, de fapt, un defect, pe baza căruia ar putea refuza vinul. Poate, de asemenea, să simtă corect un vin, dar să nu știe să definească și să exprime în cuvinte ce găsește în pahar — pentru asta e nevoie de antrenament, de vocabular și de o bază de cultură în domeniu. Mirosul de dop, de exemplu, nu mai e un secret pentru un consumator obișnuit. Unii pot chiar agrea oxidarea unui vin, fiindcă le amintește de vinul bunicilor, cel „natural” și să-l aprecieze mai mult decât pe unul bine făcut, cu arome puternice și bine definite.

Dacă ați avea în față un singur pahar de vin și ar trebui să alegeți o persoană, din orice perioadă a vieții dumneavoastră, cu care să îl împărțiți, cine ar fi și de ce?

Aș alege să-l beau cu mama, care s-a stins din viață acum douăzeci de ani, la puțin timp după ce fusese diagnosticată cu Alzheimer. Aș alege un vin special — o Tămâioasă Românească dulce, din 1996, de la Pietroasa, din vinotecă, puțin și bun — poate tocmai pentru că ea nu bea, de obicei, vin.

Când mi-aș fi dorit cel mai mult să comunic cu ea, nu mai aveam cu cine, și simt că mai erau multe lucruri de împărtășit cu mama din copilăria mea. Îmi amintesc, de exemplu, că de fiecare dată când alegeam să nu mai vorbesc cu tata, ea era cea care îmi explica că trebuie să-l iau „cu vorbe dulci” și că așa îmi pot îndeplini toate dorințele — să las să treacă de la mine. Atunci mi se părea aproape imposibil, un lucru imens; și-mi este greu și acum să trec peste principiile mele, la fel cum îmi era greu și atunci.

Mi-e dor de ea. Știu că ar fi mândră de mine — dintotdeauna alegea să vadă partea bună din fiecare lucru.

Ați ajuns să jurizați vinuri în numeroase concursuri internaționale. Cum se vede România de la masa unui juriu internațional de vin?

Cam mică, din păcate — cu vinuri de excepție, însă. De regulă, vinurile trimise la concurs sunt, în marea lor majoritate, premiate, dar nu avem imagine, nu suntem prezenți pe piețele internaționale. Degustătorii văd doar ce trimitem noi în concursuri; puțină lume știe ce facem cu adevărat — doar cei care au călătorit pe la noi, dar care poate nu au apoi la dispoziție vin românesc, pentru a-l achiziționa. De obicei, ce se bea aici nu se găsește pe piețele de export.

Pentru producătorii români, piața internă este cea mai importantă, și nu există o strategie coerentă și comună de promovare a vinurilor la export — una constantă și continuă. Este mereu câte un „hei-rup” de moment. Din păcate, tarele românismului — lipsa unei conștiințe de comunitate, reticența la asociere, neîncrederea — fac mult rău. Dar cuțitul încă nu a ajuns la os. Se știe că ne mobilizăm doar atunci când nu mai avem altă variantă — poate mai trebuie să pierdem ceva mai mult teren pe piața românească, să domine vinurile de import, pentru a se lua niște decizii.

Din păcate, nu există o politică agricolă a României în acest sens, așa cum există în țările vecine — Moldova, Ungaria, chiar și Serbia, Slovenia sau Croația. De exemplu, eu nu am niciun fel de recunoaștere din partea statului pentru faptul că reprezint România la concursurile internaționale, deși lucrez pentru promovarea vinurilor românești — sunt, oficial, în concediu de odihnă atunci când particip la aceste concursuri. E o muncă grea, de concentrare maximă — nu-ți poți permite să nu fii atent, fiindcă știi cât efort a fost depus pentru a scoate un vin pe piață. Fiecare dintre noi, cei care participăm la astfel de concursuri, suntem un reprezentant al României și promovăm vinul românesc. Chiar dacă invitația vine pe persoană fizică, suntem chemați datorită expertizei și pregătirii noastre.

Care a fost momentul profesional în care ați simțit că ați trecut de la pasiunea pentru vin la recunoașterea internațională în acest domeniu?

A fost o combinație de momente, mai degrabă decât unul singur. Anul 2017 sau 2018, când am participat la șapte concursuri internaționale, în calitate de jurat. Anul 2019, când am fost invitată la Wine Paris să țin un masterclass despre soiurile românești — era prima ediție în care Wine Paris se alătura Vinexpo și se orienta ferm către piețele internaționale. Și, în final, anul 2024, când am câștigat categoria #WineConsultor la prima ediție a Vinoinfluencers World Awards — un fel de „Oscar” al domeniului — desfășurată la Valladolid, în Spania, unde s-au reunit aproape 150 de creatori de conținut din lumea vinului, din peste 25 de țări.

Care este soiul românesc pe care l-ați pune pe masă în fața unor mari degustători străini pentru a spune: «Uitați ce poate România»?

Aș pune pe masă toate Feteștile, fiindcă sunt cele mai răspândite ca suprafață cultivată la noi. Aș începe cu Fetească Neagră, fiindcă are personalitate și există foarte multe stiluri în care este prelucrată și transformată în vin; aș continua cu Fetească Regală, fiindcă este de pe Târnave, aproape de Sibiu; și aș încheia cu Fetească Albă, fiindcă este delicată și elegantă.

Care este cea mai mare prejudecată pe care românii încă o au despre vin?

Că vinul e făcut din pastile — o mare tâmpenie, un mit de care se pare că nu mai scăpăm și care sfidează toate legile chimiei. La fel de răspândită e și convingerea că vinul „de-acasă” e automat „curat”, doar pentru că e făcut de bunici sau de vecini, în mod artizanal. Nu pot să nu amintesc și de asta: de multe ori, tocmai acolo, în lipsa oricărui control tehnologic, apar cele mai multe defecte.

În ultimii ani se vorbește mult despre schimbările climatice. Le simte deja industria vinului din România? Se schimbă ceea ce vom cultiva și ceea ce vom bea peste 10-20 de ani?

Da, fără îndoială că se simt. Am avut secetă, fenomene extreme, boli noi. Avantajul nostru este că vița-de-vie este una dintre cele mai rezistente plante — chiar și atunci când temperaturile ridicate îi blochează morfologic dezvoltarea, tot mai produce ceva, în cantitate mai mică, dar mai concentrată.

Ce ne afectează cel mai mult în ultimii doi ani este faptul că Ministerul Agriculturii a oprit sistemul antigrindină, care funcționa perfect, iar producătorii nu mai sunt protejați nici din acest punct de vedere. Din fericire, avem la dispoziție asigurări finanțate prin fonduri europene, cu care ne putem proteja. A apărut și o boală nouă, flavescența aurie, care face ravagii peste tot — există soluții de combatere, dar presupun o cheltuială suplimentară. Pentru un viticultor care produce doar struguri poate fi foarte greu să supraviețuiască, între costurile mari de întreținere a viei și prețurile mici de comercializare a kilogramului de struguri. Și aici, lipsa asocierii și a unui front comun sunt speculate în defavoarea producătorului.

Nu vom vedea schimbări majore în zece ani — e o perioadă scurtă în aritmetica viticulturii — poate în douăzeci, dar tot nu foarte semnificative. Sper la mai multe soiuri autohtone și e posibil să începem să cultivăm mai mult soiuri PIWI — de la germanul „pilzwiderstandsfähige Rebsorten”, adică soiuri rezistente la boli fungice, obținute prin încrucișări care le fac mult mai puțin dependente de tratamente fitosanitare — soiuri mai rezistente la secetă și la dăunători. Se va bea vin în continuare, doar că mai puțin și mai scump. Toate tendințele duc către premiumizare, iar vinul rămâne un produs aspirațional.