Campionatul Mondial de Fotbal din 1990, desfășurat în Italia, a fost, cred, pentru mulți dintre noi, primul mare cadou din primăvara „democrației” post-decembriste. Îmi amintesc și acum că urmăream toate meciurile la televizorul „Snagov” alb-negru, iar când mă nimeream la vreun fericit deținător de televizor color adus din Germania ori târguit de la ruși, era sărbătoare. 

Am și acum în minte numele unor fotbaliști, azi inși cu părul alb, de la reprezentativele unor țări cu care luasem contact doar prin paginile atlasului geografic. Aparițiile exotice ale portarilor sau atacanților unor echipe precum Columbia, Costa Rica sau Camerun erau o noutate pentru noi toți. RFG, URSS, Anglia, Belgia sau Italia aveau echipe ale căror fotbaliști ofereau un adevărat spectacol. E posibil să îmi fi plăcut din cale-afară acel Campoinat Mondial și pentru că veneam dintr-o perioadă în care în afară de meciurile din Divizia A și câteva partide internaționale nu aveam prilejul să vedem prea multe confruntări fotbalistice  transmise pe micile ecrane. În plus, ai noștri făceau o figură frumoasă, ținându-se bine pe lângă marile echipe ale turneului final (ehei, Argentina era Argentina). 

Au trecut de atunci aproape trei decenii și jumătate și am impresia că fotbalul nu mai e ce-a fost, la fel ca multe alte lucruri. Chiar vorbeam cu colegul meu, Ovidiu Boica, mult mai pus la curent decât mine cu ceea ce se întâmplă azi într-ale sportului, despre regulile SF de la turneul final ce va începe, în curând, în Germania. Aș aminti doar minuscula cameră de filmat introdusă în mingea în care vor șuta jucătorii sau despre inteligența artificială vârâtă în evaluările fenomenului sportiv. În vremurile când Maradona, Dobrin, Hagi, Popescu, Matheus făceau spectacol pe teren (am enumerat doar câțiva jucători care mi-au venit în minte, există foarte multe alte legende) fotbalul se juca simplu, cu pasiune, fără mizele uriașe din zilele noastre, poate uneori cu înțelegeri cu parfum de blat, în niciun caz cu interesele și vanitățile prezentului. 

Sportul rege, cântatul la ghitara clasică, cositul s-au transformat, semănând din ce în ce mai puțin cu fotbalul de pe vremuri, cu serile cu zdrăngănit în jurul focului de tabără ori cu iarba pusă la pământ de nemilosul tăiș acționat de mișcările cosașului. Nu e rău că lucrurile evoluează, dar unele parcă aveau alt farmec, îți dădeau altă stare atunci când se petreceau într-o goliciune firească, fără zorzoanele tehnologiei. Parcă mi-e dor de mingea „reșapată” pe care o duceam la vulcanizare după ce nimeream cu ea ghimpii din sârma vreunui gard. Asta e, am parcurs drumul de la peticul aplicat pe cauciucul mingii, la camera de filmat introdusă între cusăturile ei.