Cum și-au construit avrigenii „prin învăluire” prima biserică din cărămidă. Primarul, scos din pușcărie „din bunăvoința Înălțimii Sale”

Daniela Cîmpean, președinta Consiliului Județean a publicat un nou episod din seria Oameni și locuri de poveste, dedicată Sibiului. “Fie că mergi spre Brașov sau Sibiu, n-ai cum să ratezi silueta zveltă a vechii biserici ortodoxe din Avrig, purtătoare a hramului „Floriilor”, ițită cu mândrie peste șirul Munților Făgăraș profilați în fundal”- spune ea în deschidere. Puțini știu că, în urmă cu mai bine de două secole și jumătate, avrigenii s-au folosit de un vicleșug pentru construirea zidurilor din cărămidă. La acea vreme, românilor ortodocși le era interzis să ridice biserici trainice.

Președinta povestește că în fața lăcașului de rugăciune l-a întâlnit pe preotul paroh Ovidiu Stroe și pe fosta bibliotecară a orașului, Maria Grancea, o avrigeancă cu mult drag pentru trecutul așezării de la marginea Oltului.

„Îmi aduc și acum aminte de ciorapii albi pe care, în copilărie, îi înverzeam în căutarea comorii din Ostrov”, spune Maria Grancea, cu trimitere la o legendă locală născută chiar în ograda lăcașului de rugăciune.

Se spune că, în vremea habsburgilor, preotul și clopotarul au ascuns odoarele bisericești sub zidul care înconjoară biserica, pentru a nu fi găsite de oamenii stăpânirii. Avrigenii se așteptau la represalii din partea autorităților vremii, pe fondul refuzului de a abandona credința ortodoxă în favoarea greco-catolicismului.

„Bătrânii spuneau că în locul în care sunt ascunse acele obiecte vechi din altar izvorăște apă în fiecare zi de Paște. De altfel, lângă zidul bisericii se află o zonă cu izvoare denumită «Ostrov», unde copiii obișnuiau să caute comori în ziua în care se sărbătorea Învierea Domnului”, mai spune fosta bibliotecară, rememorând anii copilăriei.

Despre felul în care avrigenii au clădit prima biserică din cărămidă, sfidând orânduirea jumătății de secol XVIII, Maria Grancea face trimitere la o altă poveste auzită de la Dumitru Costea, fost clopotar: „Mi-a spus ceea ce știa și dânsul de la bătrâni: biserica a fost zidită «prin învăluire», adică au declarat că vor să facă doar fundație din piatră. Au zidit fundația și pereții din cărămidă în jurul bisericii din lemn. După ce au trecut de nivelul ferestrelor, ca din întâmplare, biserica din lemn a luat foc. Atunci, nu am mai avut altceva de făcut decât să monteze acoperișul peste zidurile deja înălțate.”

Povestea este plasată înainte de „Edictul de toleranță” din 1781, al împăratului Iosif al II-lea, care a permis comunităților transilvănene din afara religiei unite să-și ridice școli și biserici, indiferent de religie sau etnie.

„Anterior, a existat o perioadă grea pentru ortodocși, când se forța trecerea la Biserica Unită. În 14 septembrie 1700, protopopul de Avrig, Maxim, semnează, în numele celor 21 de parohii păstorite, unirea cu Biserica Romei, la Sinodul de la Alba Iulia. Cu toate acestea, recensămintele din anii care au urmat arată că existau în zona noastră preoți uniți, nu și enoriași. Protopopul Maxim a fost alungat din Avrig și s-a refugiat în Săcădate, unde este menționat și în documentele vremii”, arată Maria Grancea.

Despre încăpățânarea avrigenilor a aflat și împărăteasa Maria Tereza: „În 1758, a fost adus un preot unit să predice, însă lumea nu a venit la slujbă. Într-o duminică, oamenii au intrat în biserică și l-au alungat pe preot. Primarul și cel mai vârstnic consilier au fost arestați, astfel încât avrigenii i-au scris împărătesei Maria Tereza, rugând-o «să se împărtășească din bunăvoința Înălțimii Sale» și să-i elibereze pe cei doi. Acest lucru s-a întâmplat abia în anul următor, când Curtea de la Viena a emis un „decret de toleranță”, iar ortodocșilor avrigeni li s-a permis și să folosească biserica.”

La începutul secolului al XVIII-lea, în popor circula o vorbă conform căreia, prin satele transilvane, „era și popă unit, da’ n-avea popor, merea să slujească și nu venea nimeni”.

„Lucrurile au rămas neschimbate în Avrig și în următorii 100 de ani: în 1827, într-o statistică, Avrigul apare ca «filială» a bisericii unite din Bradu, dar fără niciun enoriaș. Avea 2.675 de români ortodocși, 233 de sași protestanți și 75 de avrigeni de alte culte, dar la uniți e trecut zero”, mai arată fosta bibliotecară, în timp ce, alături de preot, pășește spre un tavan din zona intrării, oarecum ferit privirii.

Aici, cele 12 zodii îl înconjoară pe Domnul Savaot, în timp ce deasupra picturilor se înalță turnul bisericii, dotat odinioară cu ferestre de tragere.

„O caracteristică interesantă a bisericii noastre este că în ea nu se urcă, ci se coboară, naosul fiind mai sus decât pronaosul, ceea ce creează senzația că este mult mai mare”, arată părintele Stroe.

Răcoarea bisericii rămâne în pragul ușii larg deschise pentru credincioși și toți cei care vor să descopere trecutul lăcașului de rugăciune ridicat de avrigeni în timpul împărătesei Maria Tereza.

Tufele de trandafiri își revarsă parfumul de-a lungul aleilor ce mărginesc mormântul lui Gheorghe Lazăr, ilustru fiu al Avrigului, descris de Nicolae Iorga drept „întâiul dascăl de ideal românesc”.

˝O căldură plăcută, de vară înmiresmată, învăluie biserica zidită „prin învăluire”, însoțindu-i pe toți cei veniți în această parte a județului Sibiu, cel cu oameni și locuri de poveste!˝, scrie Daniela Cîmpean, președinta Consiliului Județean Sibiu.