Citite, auzite: "Pot să trăiască la nesfârşit cei care n-au nimic de făcut"

Uneori, mă gândesc că, poate, dacă ar fi plecat şi el la Paris, Constantin Noica l-ar fi depăşit pe Emil Cioran în notorietate, fiind mai profund, mai puţin speculativ, cu o gândire filozofică mai sistematizată. A pre­ ferat ca, în ultimii ani de viaţă, să se retragă la Păltiniş, departe de vânzoleala supeficială a bucureştenilor. De ce a ales Păltinişul şi nu o mănăstire, precum N. Steinhardt sau Zoe Dumitrescu-Buşulenga doar el ştie. Oricum, aici era în siguranţă, fiind supravegheat non stop de "băieţii cu ochi albaştri", cu unii dintre ei legând chiar relaţii de amiciţie! Pentru astăzi v-am ales câteva din cugetările filozofului: "Pot să trăiască la nesfârşit cei care n-au nimic de făcut. Cei care au de făcut ceva, au un început şi un sfârşit de viaţă; Înţelepciunea nu e ceva care se învaţă, e ceva care se trezeşte; Repetiţia este forma cea mai trivială a învăţăturii; În felul cum ne despărţim de oameni dovedim cât de mult îi îndrăgim". (latinii aveau o vor­ bă cu care sunt de acord: "Repetitio est mater studiorum", în contradicţie cu Noica!) * Un ins care nu semnează scrie în România literară: "Ca şi în alte dăţi, românii au dovedit în aceste zile că au mari rezerve nebănuite de energie pozitivă: solidaritatea, pietatea arătate de oamenii din ţară faţă de refugiaţii ucraineni sunt admirabile şi au fost remarcate de toată lumea". Aş vrea ca românii să dea dovadă de aceeaşi solidaritate şi pietate în primul rând faţă de cona­ ţionalii lor aflaţi în necazuri fără a fi refugiaţi. * Am citit un interesant dialog între doi scriitori,  ambii laureaţi ai Premiului Nobel pentru literatură: peruanul Mario Vargas Llosa şi columbianul Gabriel Garcia Marquez, datând din anul 1967, când amândoi erau în puterea vârstei. Deşi ambii sunt sud-americani, fie­ care vede lumea şi literatura în felul lui. Cinstit fiind, recunosc că îl prefer pe Marquez (Un veac de singurătate, Dragostea în vremea holerei, Cronica unei morţi anunţate,  Toamna patriarhului, Povestea târfelor mele triste) * O mai ştiţi pe Carla Bruni, fost foto-model, cântăreaţă, soţie de preşedinte francez) A împlinit 54 de ani şi a revenit pe scenă. Le-a declarat cu umor unor gazetari: "Eu toate le-am făcut târziu în viaţă, cântecele, copiii, căsătoria…" Ei aş, a făcut ea multe mai devreme, dar alea nu se spun, mai ales dacă te numeşti "Madame Sarkozy" * Puteam să mor de bătrân fără să ştiu ce-i un "ultracrepidarian". Căutând prin dicţionarele mai nou apărute (între care chiar The Cambridge English Dictionary!), am aflat că este vorba de "cineva care nu are cunoştinţe speciale despre un subiect, dar care îşi exprimă opinia despre acesta". Păi, nepoţii moşului, înseamnă că toţi invitaţii la talk-show-urile tv (sau cei mai mulţi) sunt… ultracrepidarieni!? De jurnalişti nu mai vorbesc: sunt precum medicii de familie: ştiu de toate, dar nimic temeinic. * Un megieş, crezându-mă mai informat decât sunt, m-a întrebat: "De ce, pe măsură ce au trecut anii, românii s-au înmu­ iat, nu mai ies pe străzi şi prin pieţe ca altădată să ceară unii, jos guvernul, alţii, libertate, alţii, jos preşedintele, alţii, jos parlamentul etc.? Leul nostru e în cădere liberă, inflaţia a luat-o razna, preţurile cresc la toate, iar politicienii noştri îşi fac de lucru cu războiul din Ucraina şi cu ajutorarea refugiaţilor! Ce-i cu noi?" După lungi momente de gândire, i-am răspuns: "Habar n-am!"