Foto: Răzvan NEGRU
Marea problemă de percepţie a unei perioade de dictatură este să o judeci la modul că 100% a fost rău atunci. Nu avea cum să fie aşa. Pentru că, chiar dictatură fiind, ea trebuia să fie legitimată de o parte a populaţiei. Partea care o ducea bine în vreme ce alţii o duceau rău. Sub nazişti, germanii erau jupâni. A, că pentru antifascişti, pentru evrei, slavi sau restul care se îndoia de legitimitatea conducerii şi a politicii, erau gestapo-uri, închisori, lagăre de exterminare, e altceva. Dar cine era cu ei, o ducea bine. Evident că după căderea nazismului au apărut tot felul de suferinzi din cauza regimului pe care, dacă îi căutai la CV, reieşea că nu au fost victime, ci dimpotrivă.
La fel e cazul cu regimul comunist inclusiv de la noi. Mulţi (mai ales dintre cei care nu au nici cea mai vagă idee despre cum a fost atunci dar reproduc idei second-hand ale altora) susţin şi cred că a fost o perioadă în care răul a fost absolut, pentru toată lumea. Inexact. A fost bine pentru cei care erau alături de partid şi în partid, pentru cei care erau cuminţi şi îşi vedeau de treabă, a fost rău pentru cei care comentau, nu se închinau la preşedintele iubit conducător şi făceau urât la adresa partidului. Evident că după căderea comunismului, au apărut tot felul de suferinzi din cauza regimului pe care, dacă îi căutai la CV, reieşea că nu au fost victime ale dictaturii, ci dimpotrivă. (Am pus aceeaşi frază ca în paragraful anterior pentru că pur şi simplu e aceeaşi idee şi situaţie, indiferent de regimuri).
Adică, mă înţelegi, tu eşti un isteţ. Ştii la cât e ceasul şi cu cine să te dai bine ca să-ţi fie bine. Realizezi cu tu, fără ei, eşti Neica Nimeni din Satu cu Sălciile. Că ai migrat acolo, la metropolă, să te faci domn, forţând bariera cu o traistă-n băţ şi o singură pereche de izmene. Partidul te-a băgat în şcoală, ţi-a dat mâncare cum nu mâncai acasă, un pat unde să dormi singur, un loc de muncă. Dacă munceai de rupeai, erai clasat ca stahanovist, iar partidul avea grijă să te recompenseze. În şedinţe dădeai şi tu din papagal 2-3 lozinci la modă şi erai bine văzut şi pe linie politică. Pentru a îţi dezvolta abilităţile de activist, erai trimis, moca, la o şcoală de partid, de unde calea îţi era deschisă spre culmile politico-ideologice şi ajungeai bine şi nu mai purtai salopetă şi bască, ci costum şi cămaşă scrobită. Uneori te dădeai mare că „ai venit de jos”, nu ca alţii. Ai ajuns de la doi într-o cameră la nefamilişti la vilă în cartierul ăla cu vile. La un moment dat, crezând că de la o anumită funcţie ţi se permite orice, te scapă gura să spui şi o părere sinceră despre regim. Cineva ia aminte, te dă cu ciocul la partid (tovarăşii nu aveau voie să fie turnători la securitate. Ei turnau la partid, care el activa apoi Securitatea), partidul te ia de guler şi te aruncă la munca de jos, ca responsabil cultural la cooperativa „Drum Nou” sau pontator şef la Secţia Arcuri Fără Săgeţi. Apoi vine 1989, după el 1990 şi apari hop şi tu pe post de mare martir al comunismului.
Povestea e valabilă pentru mulţi: scriitori care au trecut de la slujirea regimului la literatură contestatară, imediat ce au tăiat-o „dincolo”. Poeţi care erau în cărţi din toate punctele de vedere dar cărora li s-a cenzurat un ceva pentru că suna nuştiucum. Politicieni stalinişti care au devenit disidenţi ai lui Ceauşescu, nu ai comunismului. Actori care „erau obligaţi” să recite ode şi elogii deşi puteau spune „nu”, că nu îi killerea nimeni. Beizadele de partid care au tăiat-o dincolo pentru că s-au săturat de binele trăit de ei aici. Lista poate continua cu suferinzi din ăştia care aşa de rău le-a fost atunci de au dus-o foarte bine. Problema lor este că unii au trăit vremurile acelea şi îşi amintesc. Chiar şi de ei.
Vlad IGNAT
Ovidiu BOICA
Mihai POPA
Ștefania VESA
Cosmin PAL
Ovidiu BOICA
Vlad IGNAT
Ștefania VESA
Vlad IGNAT
Ovidiu BOICA
Ștefania VESA