Am auzit. Volodimir, sau după cum titrează Preşedinţia României, "Volodîmîr" Zelenski (pronunţă cineva aşa, "Volodâmâr"?) a mai demonstrat o dată că românii pot fi lăsaţi de o parte, chiar dacă e vorba doar de o "uitare" (că şi uitarea, chiar repetată, chiar doar la adresa României, e scrisă-n legile omeneşti) a menţionării numelui ţării noastre de pe lista naţiunilor "prietene" care le oferă ajutor de tot felul (unii, pardon chiar ei, ucrainenii spun că şi militar) Ucrainei. Da, le dăm. Da, le găzduim refugiaţi, ba chiar pompăm bani în ei din banii contribuabilului care nu se poate lăuda cu un Lexus în parcare, că nici refugiaţii nu mai sunt ca ăia de-i vedeai în filme, cu un cal, o căruţă ful  ceva calabalâc salvat şi o grupăd e copii deasupra "mărfii". Da, le luăm de bune orice declaraţii, chiar şi cele ce le-am putea defini cu fineţe ca "ciudate" sau "îndrăzneţe". Le alocăm program în limba lor, din ţara lor, la televiziunea noastră de stat. Ba chiar am antrenat şi reeducat postacii de facebook să scrie "Slava Ukrainei" fără greşelile inerente de ortografie. Ba chiar i-am reeducat mai rău, ca să sară la gât şi să îi facă "putinişti" pe toţi ceu care nu strigă "slava" sau au păreri (nu revendicări!) cu privire la anumite ţinuturi foste româneşti. Ei, unde e problema? Ignorarea repetată a României noastre şi a românilor lor a fost/este un accident, sau e o atitudine normală la ei? 

Când ai o atitudine de slugă vreme de secole…

Graţie politicienilor noştri şi nu doar a celor de acum, ci de când s-a inventat politica, românii noştri "de elită" a oricăror vremi au excelat în a pupa poala unui stăpân. Domnitorii Tării Româneşti şi ai Moldovei, după perioada aceea de aur plină de viteji de letopiseţi, erau numiţi-înscăunaţi-puşi în funcţie de slăvitul sultan de la Ţarigrad, iar politica ţărilor noastre se decidea de la Istambul aşa cum acum se decide acum la Bruxelles. Venea vodă, îngenunchea, popa papucul slăvitului sultan, îi promitea că va fi aşa şi pe dincolo şi că va face tot aşa şi pe dincolo întru slava împăratului împăraţilor stăpânului lumii, sultanul îl confirma, semna firmanul adică decetul şi îl expedia să conducă ţara şi să stea la ordin. Când boierii se săturau de vodă ăla, tot la slăvitul sultan dădeau cu ciocul, ca să puna alt vodă. Veţi spune bine, aia era atunci. Păi "atunci"-ul a continuat. Uite, Dimitrie Cantemir a vrut să scape Moldova de asta cu turcii, dar închinând-o ruşilor lui Petru cel Mare. Deci doar o schimbare oportunistă DE STĂPÂN. Nereuşită dealtfel. 
Apoi a venit epoca civilizată a secolului XIX. La 1848 am împrumutat prost o revoluţie proastă de la francezi şi am fost "revoluţionar" alături de stăpânirea austriacă a "drăguţului de împărat" în 1848-ul transilvan. România, treptat, se franţuzea cu un rege străin, că român n-a fost să fie, nu puteam da un rege, eram prea supuşi din fire. Franţuziţi am intrat în Primul Război, atacând Austro-Ungaria, deşi aveam tratate cu ea. Şi acum vin fazele tari, că e secol agitat. Sub Antonescu am slugărit Germania nazistă, că sora cea mare Franţa mâncase bătaie, asta după ce Germania ne-a dat o bucată de Ardeal la Ungaria şi Basarabia şi Bucovina de Nord la URSS, ca să fie ori "eliberate" ori încorporate în altă republică socialistă sovietică ia ghici care. Că aşa faci cu slugile, le răsplăteşti, le pedepseşti. Aşa că a ajuns România antonesciană "frate de cruce-frate de arme" cu Germania nazistă. De dragul ei şi ca să fie pe placul stăpânului cel nou, nu ne-am oprit cum, era normal, la Nistru, ci am pornit mai departe, că trebuia ca şi sărmanii soldaţi români să moară undeva eroic. Apoi, când a fost pe nasoale şi se mânca bătaie, am ales stăpâni noi şi am pornit împotriva vechiului stăpân. URSS era "marea prietenă de la Răsărit", se dădea slavă lui Stalin, politicienii mergeau la închinat la Moscova "colo-n falnicul Kremlin unde şade-n el Stalin". Apoi, cică am fost doar noi stăpâni şi nimeni nu se amesteca în treburile noastre interne, dar şeful stăpânilor de noi era Ceauşescu plus alţi stăpâni mai mici şi cam tot în rahat eram. L-am dat jos pe Ceauşescu şi am rămas şi mai fără stăpâni, vai de noi. Apoi ne-am găsit să ne închinăm ba la americani, ba la europeni, iar politicienii noştri sunt fericiţi că au pe cine sluji. E clar că România nu are politicieni care să o reprezinte ca pe o ţară liberpă şi demnă, ci stăpnii au nişte reprezentanţi locali prin România. Un fel de SA cu manager gereral, un fel de luare în arendă. Păi normal că după atâtea SECOLE în care ai făcut tot temenele, ai pupat papuci şi mai ales funduri, ai dat slavă în toate punctele cardinale, ai plecat capul fără să fie pericol să-l taie vreo sabie, zic normal că eşti perceput ca neică nimeni, ca o slugă. Iar slugile nu contează, chiard acă le spui ce partener de nădejde sunt, ce parte din întreg, ce bune slugi sunt. Deci te miri de Ucraina că te uită deşi tu îi dai slavă şi nu doar slavă? Nu te mira, aia eşti. Un ignorat până şi de către cei pe care îi ajuţi.     

Am impresia că e jenant să fii recunoscător românilor  

În 2020, Zelenski spunea asta despre Ucraina: că, la un moment dat, o parte din Galiția a fost ocupată de polonezi, că Ceholslovacia le-a luat Transcarpatia iar ROMÂNII au ocupat  (sl. ns.) Bucovina de Nord. Şi mai întreba atunci dacă s-au tras concluzii din această poveste. Deci, în 2020 nu eram percepuţi drept prieteni. Oricum, ucrainenii nu erau aşa fierţi după noi, eram faţă de ei persoane de categoria a doua, o boală tipică a slavilor răsăriteni. Acum s-a mai rezolvat problema, mulţi dintre ucrainenii simpli, din cei care acum sunt în România, şi-aus chimbat radical opinia despre noi, sunt recunoscători românilor pentru ajutorul dat lor şi pentru ospitalitatea oferită de noi. Ceea ce e bine. Dar ei nu fac legea dar uite că ce nu reuşesc ăia plătiţi să o facă, o rezolvă omul simplu, mai simplu. Ce-i drept, au fost şi uscături din ambele părţi, că nimeni nu e perfect. 

Dar noi vorbim aici de chesti oficiale. Nu e prima oară când România este cam trasă la o parte de către conducerea Ucrainei. Hai să ne amintim de drepturile românilor de la ei, "în oglindă" (că tot le place expresia) cu drepturile românilor de la noi. Să ne amintim ce le dăm din banii noştri. De cum investim în Galaţi şi Constanţa, pentru ei. De cum politicienii noştri îi susţin şi intern şi extern, ba chiar li se supun. Un alt exemplu este convorbirea telefonică pe tema legii minorităţilor, avută între Iohannis şi Zelenski. Iohannis a spus una, Zenelski alta. Iohannis a spus că au vorbit despre minorităţi, Zelenski a evitat să pomenească subiectul ăsta şi s-a axat pe tema că noi vom ajuta nuştiucum, chiar militar.
Nu mai pomenim şi de nişte incidente religioase recente, ascunse frumos sub preş de partea română. 

Am impresia că Ucraina nu prea are, ca la noi, cheatia asta cu drepturile minorităţilor, deşi se vrea intrată în Europa. Nu-i nimic, e timp de învăţat. Nu ştiu dacă e vorba doar de români aici, dar am impresia că nici celelalte minorităţi nu sunt în alte oale decât cea în care sunt ai noştri. Ştiu, nu e vreme de asta, e război, vrem arme, vrem să nu mai vorbiţi cu literele care nu ne plac, vrem să schimbaţi numele străzilor, vrem arme, vrem să nu mai ascultaţi clasici ruşi, să nu mai citiţi clasici ruşi, să nu mai vedeţi filme ruseşti, vrem arme, că noi apărăm Europa, vrem aia, vrem aia fără măcar a promite că dai şi tu ceva de la tine, mai ales ce nu ţi-e greu să dai, că noi nu suntem ca alţii care te ajută, îţi oferă acum ce vrei tu şi apoi îţi iau ce vor ei, ca alţii mai civilizaţi şi mai occidentali. Am impresia că e jenant, ca oficial ucrainean, să fii recunoscător românilor, chiar dacă le ceri şi chiar dacă ei îţi dau. Altfel nu văd altă explicaţie la strâmbele repetate venite de la Kiev. 

Veţi spune că ce face diplomaţia noastră. Ce să facă, nimic. Mai mormăie nişte comunicate de mă fac şi pe mine să râd la ce neo-limbaj de lemn e folosit acolo, ştiu că nu le citiţi, dar vă zic că ai noştri, la felul în care scriu oficial nu pot convinge un fumător să fumeze o ţigară şi un alcoolist să bage încă una mică la barul din colţ. Nu avem prestanţă.
Normal că nu avem, lacheii, deşi au costume faine, nu sunt remarcabili şi nici demni de a fi ascultaţi. 
Dar dincolo de atitudinea aşteptată de cei care cunosc Ucraina şi ce e pe acolo, dincolo de şabloanele propagandistice şi frazarea cretinoid-lozincardă, România efectiv nu e pretabilă la recunoştinţă. Când pupi funduri la infinit pe post de politică de comunitate şi de străinătate, normal că e cam nasol să fii recunoscător sau să respecţi ţara aia, chiar şi România să fie, iar tu Ucraina. Aia e.