Mă întrebam și mai demult, mă întreb și azi cum om fi supraviețuit, odinioară, fără codurile meteorologilor colorate în galben, portocaliu, roșu, cum am înaintat prin lăstărișul cotidian fără a fi ghidați de avertizări ce anunță vânt, ploaie, căldură sau ninsori. Una dintre propozițiile care l-au consacrat pe Traian Băsescu este „iarna nu-i ca vara”. Profund enunț, extras din puțul gândirii băsesciene. Poate că omul nici n-a avut pretenția unei rostiri înțelepte, a zis și el o banalitate pe care mulți au privit-o ca pe o descoperire. 

Într-adevăr, deocamdată iarna nu-i ca vara, tocmai de aceea ne mirăm de uimirile celor ce nu mai prididesc cu văicăreala pe tema caniculei. „Când eram copil, nu erau așa călduri” e fraza pe care am auzit-o rostită de o mulțime de cunoscuți și necunoscuți în ultimii ani. În general, suntem tentați să nu privim în trecut cu mare atenție și să-l redesenăm într-un fel convenabil pentru prezent. Eu unul îmi aduc aminte de asfaltul care se înmuia sub dogoarea zilelor de vară, de faptul că jucam fotbal doar în șort, că ni se încingea căpățâna ziua în amiaza mare, de puteai prăji ouă pe ea. Erau zile de vară toride, pe care – probabil – le suportam mai ușor, pentru că și carcasele noastre erau mai noi. 

În plus, existau mult mai multe spații verzi, mai puține betoane, mai puțină tăblărie, într-un cuvânt mai puține surse de stocare și emanare a căldurii. Beam apă de pe unde apucam: de la robinet, de la pompă, din sticlele cu sifon, iar dacă mergeam la munte ne răcoream și cu apă din pârâu. 

Cred că și în urmă cu trei decenii erau zile toride precum cele de azi, doar că amintirile noastre sunt selective, noi suntem tentați să blamăm prezentul și să mistificăm trecutul. Îmi aduc aminte că nu existau coduri multicolore, tanti Romica Jurca fiind singura sursă a prognozelor ce anunțau un lucru firesc: vara e cald. 

Azi am sentimentul că omenirea s-a transformat într-un copilandru gingaș, cocoloșit, care se ferește de câțiva stropi de apă ce sar din baltă, e oripilat de stratul de 5 centimetri de omăt și se comportă apocaliptic dacă îi bate soarele în ceafă și i-o înfierbântă. E posibil să fi crescut frecvența fenomenelor extreme, natura nu poate fi acuzată de consecvență milenară, istoria planetei noastre confirmând schimbările climatice care s-au succedat de la începuturi. Totuși, nu pot uita niște furtuni din copilărie cărora nu știu ce cod al zilelor noastre le-aș putea atribui, de ploi torențiale ce puneau în dificultate sistemul de canalizare, de tunete și fulgere ce te sculau și din morți. Le uităm mult prea ușor și avem impresia că furtunile au apărut pe lume odată cu diversificarea canalelor de informare, ce le fac celebre în toată lumea. Oare dinozaurii și brontozaurii or fi fost avertizați prin coduri portocalii și roșii de capriciile climatice care aveau să-i distrugă? Mi-e teamă că nu. 

Și atunci, de unde atâta mirare în fața temperaturilor dintr-o lună botezată a lui „Cuptor”? Botezată nu acum, nu în urmă cu 5 sau 10 ani, ci hăt, demult, taman când lumea de azi crede că nu era atât de cald.