Ca să înțelegem de ce se construiesc atât de greu drumurile din România, e de ajuns să trecem puțin prin istoria amenajării Transfăgărășanului. Atunci când am documentat materialul despre construcția șoselei alpine inaugurate exact acum o jumătate de secol, m-au amuzat relatările vremii așternute pe hârtie în limbajul „tovărășesc”, însă, în același timp, am înțeles mai bine diferențele dintre atunci și acum. Fără a beneficia de utilajele și tehnologia de azi, cei care plănuiseră construcția unuia dintre drumurile care îți taie respirația au reușit să-l amenajeze în doar 30 de luni, cu voință. Fără doar și poate, s-au făcut sacrificii, uneori acțiuni ce pot părea nebunești, însă drumul de munte a devenit realitate; fără studii de fezabilitate lăsate la dospit, fără n proiecte și licitații, fără subcontractări și codeli instituționale.

Într-adevăr, în anii ’70 statul era mână de fier, dar ce-l oprește azi să fie ferm. Poveștile cu muncitorii zeloși, cu buldozerul desfăcut bucăți și reasamblat într-o zonă inaccesibilă, cu dinamitări spectaculoase de stâncă ori cu ierni ce-ți înghețau sângele în trup or fi fost ușor romanțate, însă realizarea acestui drum într-un timp record arată clar că în toate a fost un sâmbure de adevăr. Azi, ne chinuim să amenajăm o sută de kilometri de autostradă pe câmp, iar lucrările durează ani și ani. Nu putem circula direct de la Sibiu la Nădlac, pentru că nu s-a reușit finalizarea unui flintic de tronson care îți întârzie călătoria și cu o oră, iar situația asta absurdă durează de ani buni.

Transfăgărășanul s-a construit tot în România, tot cu români, nu au venit nici chinezii, nici americanii, nici vreo divizie de extratereștri să așeze drumul pe munte. Fără să fim nostalgici, trebuie să admitem că lucrurile erau mult mai bine gestionate în urmă cu 50 de ani, în anumite privințe. Că se făceau o droaie de tâmpenii, e altă poveste, însă între construcția complicată a unui drum precum Transfăgărășanul și tărăgănarea amenajării unor șosele simple în zilele noastre e o diferență grăitoare. Nu trebuie să faci foraje în pântecele problemei, să te scufunzi în documentațiile stufoase, ci să pui doar o întrebare simplă: de ce atunci s-a putut și acum nu e posibil? Sunt convins că vor apărea și sfătoșii de serviciu, care ne vor explica că, că și iar că (cacofonia nu e întâmplătoare). Dincolo de orice discuții, aplicate sau anapoda, realitatea e aceeași, rece și de neclătinat: în urmă cu 50 de ani s-a construit un drum extrem de dificil, în 30 de luni, iar azi, în același interval, abia dacă se încropește un studiu de fezabilitate sau un proiect tehnic.