Când spui despre cineva că e înghesuit, te referi la capacitățile sale – să zicem – limitate de a face conexiuni, ce mai, mesajul transmis ar fi acela că respectivul ins nu e din cale-afară de mintos. O fi existând o legătură între înghesuiții la minte și cei cărora le place, la nebunie, îmbulzeala? Există în firea multor români pornirea de a se înghesui atunci când vor să obțină ceva, chiar dacă acela ceva oricum va ajunge la ei și fără să se calce în picioare. Agheasma Mare e împărțită în fiecare an, de Bobotează, preoții demonstrând o bună organizare, astfel că sticlele cu apa sfințită ajung pentru toată lumea. Cu toate acestea, mereu, în Piața Mare, împărțirea recipientelor începe cu o sfântă (?) îmbulzeală. Degeaba le transmit preoții enoriașilor grăbiți că e apă sfințită pentru toată lumea, degeaba sunt butoaie și mii de sticle cu apă sfințită puse la dispoziția credincioșilor, nu-i Bobotează să nu existe pâlcuri de grăbiți nervoși, gata să se calce în picioare pentru apa sfințită. Or fi simțind că trebuie să jertfească oarece liniște și împăcare pentru a ajunge în posesia Aghesmei Mari, dar asta denotă oarece probleme de percepție, ca să nu spunem alte vorbe mai usturătoare. Așa cum unii par să nu poată scăpa de sindromul cozii la orice, nici plăcerea îmbulzelii nu poate fi alungată de vorbele blânde și asigurările preoților că e apă pentru toată lumea. În plus, nu doar în Piața Mare se împarte agheasma, ci la toate bisericile din oraș. Dar, după cum spuneam, unii poate simt o plăcere maladivă în lupta cu mulțimea, în faptul că înhață, peste capetele altor enoriași, mult râvnita sticlă. Departe de noi gândul de a-i psihanaliza pe nevroticii de serviciu, dar răzbate din comportamentul lor o teamă teribilă de liniște, de îmblânzire. Cum adică să stai frumos la rând pentru a primi apa sfințită? Cum să nu dai creștinește din coate, să nu sudui semenii ce-ți stau în cale, să nu verși priviri tăioase asupra celor care au o singură vină, aceea că s-au nimerit în calea ta? Văzând îmbulzeala gratuită, îmi amintesc o scenă trăită, cu ani în urmă la Riga: într-o stație de autobuz vreo 15 oameni formaseră un rând și așteptau tăcuți. Mi-am făcut de lucru pe celălalt trotuar, curios să aflu ce-i țintuia în loc. A venit autobuzul, a oprit în stație, iar ei au urcat, pe rând, în ordinea în care se așezaseră la coadă. Nu s-a agățat nimeni cu disperare de vreun călător aflat pe scară, nu s-au îmbrâncit, nu s-au înjurat, nu s-au băgat unii în fața altora. Știau pesemne că e loc pentru toată lumea în autobuz. Ai noștri, mă rog, unii dintre ei, pare-se că nu vor să înțeleagă că e apă sfințită pentru toată lumea, că o vei primi și fără să te înghesui, învinețindu-i pe cei în care îți proptești coatele.