Am fost o generaţie a cutremurelor…

Da, în fiecare an, la 4 martie, este prilej de amintiri despre cutremurul din 1977. Nu ţine mult, trece repede, dar, cum s-ar spune, data e marcată corespunzător. Însă la tot marcajul ăsta este ignorat un aspect. Că generaţia aceea a anilor ’80 a fost una dintre cele mai „privilegiate” în materie de cutremure. Da, ştiu, nu sunt expert, nu am doctoratul în seismologie, dar cu toate acestea, nu cred că se va găsi careva care să mă contrazică despre cum am prins cel puţin trei cutremure serioase şi minimum o ameninţare (sau două?) despre iminenţa unui cutremur devastator. Să o luăm pe rând (nu toţi odată).

1977, 4 martie. Eram elev în ciclul primar. Cutremurul a venit vineri seara: ne uitam (eu şi ai mei) la televizor, un Miraj 3 care se defecta periodic din motive de lămpi PCL. Era un film bulgăresc, din seria de filme no-name din ţările vecine şi prietene. La un moment dat, emisia pică şi până să spunem „e de la ei” deja încep vibraţiile în ziduri şi podea. Lustra începea şi ea să valseze, Taică-meu spune „cutremur”, eu înţeleg „curentul”, şi mă ia o spaimă doar simplul motiv că nu înţelegeam ce era. Maică-mea mă ia pe sus şi ne postăm în cadrul uşii de la intrare. După un timp, totul îşi revine la normal. A doua zi aveam şcoală „de după” (masa). Dimineaţa deschid televizorul, ca să văd, în reluare, ce am pierdut cu o seară înainte. Numai că acoloarăta altceva. Clădiri prăbuşite, echipe de salvatori, Bucureşti şi Zimnicea, în fine, ceea ce vi se tot arată acum că a fost atunci.

1986, 30 august (conform surselor consultate). Eram în liceu (la Goga, dar nu contează). Era sâmbătă seara, aproape de noapte. Terminasem de ascultat topul lui Andrei Voiculescu de la Europa Liberă, şi cred că dădusem pe Radio Kuweit că mai aveau muzică. În paralel citeam ceva, în pat. Din nou, vibraţii, lustra pendulează, podeaua are un joc ciudat ca şi când ar fi dansat. Mă gândesc dacă merită să-i trezesc pe ai mei pentru atâta lucru şi decid să o fac doar dacă se mai îngroaşă gluma. Ai mei se treziseră oricum. Am constatat în unanimitate că a fost cutremur şi ne-am pus la somn.

1990, 30 mai. În jurul amiezii, la serviciu. Noi, muncitorii mai tineri, fiind calul (caii adică) de bătaie ai secţiei, am fost trimişi la descărcat o remorcă de cărămizi pentru Tinichigerie. Eram vreo zece, mecanici şi electricieni. De la balansul acela „na-ţi-o ţie – dă-mi-o mie” eram complet în afara orice. Numai că vedem că se adună lumea în curtea fabricii, unii mai speriaţi, alţii mai puţin. Ne întrebăm ce i-o fi apucat pe birocraţii ăia de au coborât aşa în corpore. „A fost cutremur!”. Hai pe bune, ce cutremur? Noi nu simţisem nimic pentru că descărcam cărămizi în ritm de cutremur.

Anii ’90, mijloc. Nu ştiu care profet la modă al vremii a prezis, la o anumită dată, cutremur. A fost ceva agitaţie. Singurul „semn” de care îmi mai amintesc cu privire la eveniment a fost că unul ieşit trosnit de la „Brădet” şi circula pe 9 Mai strigând că va fi cutremur. Nu a fost.

Anii 2000. Mai exact, 15 ianuarie 2000. Celebrul şi supermediatizatul Hâncu (Vergil) cunoscut ca omul care prevedea exact cutremurele, anunţă „a big one”, unul mare. Este crezut. Lumea intră lejer în panică, un coleg de-al meu (fie iertat!) este deja depresiv că „ce ştiţi voi, mâine va fi cutremur”. Nu a fost. Alarmă falsă şi credibilitatea lui Hâncu dusă lejer în derizoriu.

Anul 2010 şi ceva, probabil 2013. Eram la lucru, numai că la un moment dat totul sare, ca atunci când ceva greu cade pe pământ. Monitorul calculatorului a avut şi el un şoc de era să cadă. Atât. Apoi am aflat (şi am dat ştirea) că a fost cutremur. Normal, eram la faţa locului.

Am fost o generaţie a cutremurelor, Voi cu ce vă puteţi lăuda pe tema asta?