Trecuseră doi ani de când românii nu mai plecaseră de acasă fără griji, către bisericile unde aveau să primească Lumina Învierii. Cum noul coronavirus s-a cam învechit, iar restricțiile au expirat, credincioșii de toate vârstele au luat drumul lăcașurilor de cult, ceva mai relaxați, neapăsați de obligativitatea purtării măștii de protecție ori a distanțării fizice. N-am mai văzut de multă vreme atâta lume pe străzile Sibiului, umplute de mase în care s-au contopit evlavia, bucuria comuniunii și dorința de a străbate fără teamă drumul de acasă la biserică și înapoi. A fost un fel de întoarcere în timp, în 2017, 2018 sau 2019, când nu auzisem de pandemie și nici nu-i bănuiam tăișul. S-au reluat și peregrinările din ziua de Paști, la rude, prieteni, întâlniri lăsate cu strângeri de mână și îmbrățișări în care nu s-a mai picurat șovăială. Reportajele filmate prin pensiuni, cu mese cocoșate de bucate și turiști dornici să își testeze limitele gastrice au însiropat din nou jurnalele de știri. Ici, colo câte o bătaie tradițională pusă în scenă de abundența lichidelor îngurgitate a condimentat calupurile de știri festive. Și pentru că s-a băut mult, am avut parte și de clasicele materiale despre sutele de permise de conducere săltate de polițiști din buzunarele chefliilor. Dându-ne doi pași în spate și analizând tabloul pestriț în care găsim, de-a valma, liniște și neliniști trăim, fie sentimentul întoarcerii în timp, fie pe cel al biruinței totale asupra coronavirusului. Ar fi inutil să tragem acum concluzii, plângându-ne că nu am învățat nimic din lecția pandemiei sau bucurându-ne, ca niște învingători, că ne-am reluat, în egală măsură, bunele și proastele obiceiuri. Am tânjit doi ani după acea normalitate invocată cu nostalgie, în vremurile ferecărilor epidemiologice, ne-a fost dor de viața noastră de dinainte de martie 2020 și iată-ne reveniți acolo în punctul de unde ne preluase balaurul Covid. Trăgând linie și adunând, nu putem emite vreo concluzie spectaculoasă, și totuși ceva ne-a amintit de pandemie: străzile goale din prima și a doua zi de Paști. Ciocănind în poarta memoriei, parcă, parcă așa era și înainte de criza sanitară. Deci, nici aici nu avem de bifat vreo schimbare substanțială. În fond, fiecare simte după cum îl lasă mintea și sufletul: unii cu trăiri potolite, alții cu neastâmpăr comportamental. Oricum, după două seisme puternice precum pandemia de Covid-19 și războiul aflat încă în desfășurare, e greu să ne gândim la sedimentări substanțiale. Să rămânem sănătoși la minte și la trup, atât cât se poate, și tot e un pas înainte.