Psihiatrul Marius-Gabriel DECEAN și bucuria lucrurilor simple | Interviu

Adaugă ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰

Psihiatria pediatrică a fost pentru Marius-Gabriel Decean o alegere făcută devreme și rămasă, peste ani, fără îndoieli. Lucrul cu copiii și cu familiile lor i-a arătat însă că medicina înseamnă mai mult decât diagnostic, tratament și responsabilitate profesională: înseamnă povești pe care nu le cunoaștem niciodată în întregime și oameni pe care ar trebui să încercăm să-i înțelegem înainte de a-i judeca. Dincolo de halatul alb, Marius-Gabriel Decean vorbește într-un interviu acrodat ziarului Tribuna despre copilărie, familie, munte, câini, chitară și despre timpul pe care învățăm, uneori prea târziu, să-l prețuim.

– Cine este Marius-Gabriel Decean dincolo de halatul alb?

– Dincolo de profesie, mă consider un om calm, corect și muncitor. Apreciez lucrurile simple și încerc să mă bucur cât mai mult de ele. Iubesc câinii, pictura și chitara, îmi plac filmele și, în ultimii ani, am descoperit și plăcerea de a învăța limba engleză. Îmi place foarte mult natura, în special muntele, iar atunci când am timp liber prefer să-l petrec în aer liber, alături de soția mea.

Nu sunt neapărat atras de experiențele spectaculoase sau de lucrurile ieșite din comun. Mă simt mult mai bine într-un loc în care este liniște, aproape de natură și de oamenii care îmi sunt dragi.

– Cum erați în copilărie și ce visați să deveniți atunci? Vă imaginați că veți ajunge medic?

– Am fost un copil liniștit și pot spune că am avut o copilărie frumoasă, simplă și lipsită de griji. Nu am fost copilul care să creeze probleme părinților sau celor din jur. Îmi plăcea foarte mult șahul și petreceam mult timp jucându-mă cu prietenii mei, fiind una dintre marile mele pasiuni din acea perioadă.

Nu pot spune că mi-am dorit încă din copilărie să devin medic. De fapt, ceea ce m-a atras de la început a fost psihiatria. Mi-am dorit să devin psihiatru înainte de a mă gândi propriu-zis la cariera de medic, iar acesta a fost, în mare măsură, motivul pentru care am ales să urmez Medicina.

În cazul meu, drumul a fost cumva invers față de ceea ce s-ar putea presupune: nu am ales mai întâi medicina și apoi am descoperit psihiatria, ci interesul pentru psihiatrie a fost cel care m-a îndreptat către medicină.

– Care a fost momentul în care v-ați conștientizat drumul? A existat o persoană sau o întâmplare care v-a influențat?

– Cred că undeva la începutul liceului mi-am dat seama că acesta este drumul pe care vreau să îl urmez. Mai exact, atunci am început să fiu atras de psihiatrie și să îmi doresc să devin psihiatru pediatric, iar medicina a devenit în mod firesc drumul prin care puteam ajunge acolo.

Sincer să fiu, nu a existat o anumită persoană sau o întâmplare deosebită care să mă fi influențat în această alegere. A fost mai degrabă un interes care a apărut în mod natural și care, în timp, s-a transformat într-o convingere. Pur și simplu mi s-a părut un domeniu fascinant și am simțit că este ceva ce mi-ar plăcea să fac.

Privind în urmă, faptul că această dorință a apărut atât de devreme și a rămas neschimbată îmi confirmă că alegerea a fost una potrivită pentru mine.

Primul pacient: “Eram emoționat și foarte conștient de responsabilitate”

– Vă mai amintiți primul pacient? Ce ați simțit atunci când ați realizat că în fața dumneavoastră este un om care își pune încrederea în ceea ce veți decide?

– Da, îmi amintesc primul pacient și mai ales emoțiile pe care le-am avut atunci. Până în acel moment, medicina însemnase foarte mult studiu, examene, cărți și pregătire, dar dintr-odată aveam în fața mea un om real, care avea încredere în ceea ce urma să decid.

Îmi amintesc foarte bine că mi se părea aproape ireal faptul că trebuia să prescriu pentru prima dată un tratament și că decizia îmi aparținea. Eram emoționat și, în același timp, foarte conștient de responsabilitatea pe care o aveam.

Cred că este unul dintre acele momente în care realizezi cu adevărat că ai trecut de la perioada în care înveți medicina la cea în care trebuie să o practici și să îți asumi deciziile pe care le iei.

– Au existat momente în carieră în care v-ați întrebat dacă ați ales drumul potrivit?

– Nu, niciodată. Am știut de la început ce îmi doresc să devin și, de-a lungul anilor, nu am avut nicio îndoială în privința alegerii făcute.

Au existat, desigur, perioade mai dificile și momente obositoare, așa cum există probabil în orice profesie, dar acestea nu m-au făcut niciodată să mă întreb dacă mi-am ales greșit drumul. Nu am regretat niciodată faptul că am ales medicina și psihiatria pediatrică și, dacă ar trebui să aleg din nou, aș face aceeași alegere.

– Ce v-a învățat profesia aceasta despre oameni, dincolo de tot ceea ce ați învățat în facultate și în cărți?

– Profesia aceasta m-a învățat, în primul rând, că în spatele fiecărui om și al fiecărei familii există o poveste pe care, de cele mai multe ori, o cunoaștem doar în parte. Lucrând cu copiii și cu părinții lor, am descoperit cât de multe probleme, griji și dificultăți pot exista în viața unor oameni care, priviți din exterior, par să aibă o viață absolut obișnuită.

Am înțeles și cât de greu este să te pui cu adevărat în locul celuilalt. Ca medic, poți încerca să înțelegi situația unui copil sau a părinților lui, poți discuta cu ei și le poți cunoaște o parte din poveste, dar nu poți trăi ceea ce trăiesc ei zi de zi. Cred că această profesie m-a făcut, în timp, să judec mai puțin și să încerc să înțeleg mai mult.

În același timp, copiii m-au învățat ceva foarte frumos. Am observat de foarte multe ori că diferențele dintre ei parcă dispar, chiar dacă provin din familii și medii sociale foarte diferite. Pot avea povești de viață complet diferite, dar ajung foarte repede să vorbească, să se joace și să devină prieteni. Copiii au această capacitate extraordinară de a trece cu ușurință peste multe dintre barierele pe care noi, adulții, ajungem să le construim între noi.

Poate că aceasta este una dintre lecțiile importante pe care le-am învățat de la pacienții mei: să nu presupunem că știm totul despre omul din fața noastră și să încercăm să îl înțelegem înainte de a- l judeca.

“Poți pleca acasa, dar nu încetezi să fii medic”

– Când ieșiți pe poarta spitalului, reușiți să lăsați acolo toate poveștile pe care le-ați auzit în timpul zilei sau unele pleacă acasă împreună cu dumneavoastră?

– Cred că este imposibil să ieși pe poarta spitalului și să nu te mai gândești deloc la copiii pe care i- ai văzut în timpul zilei. Sigur că există o viață personală și este important să existe, dar, până la urmă, suntem oameni și nu cred că putem separa în mod artificial și complet viața profesională de cea personală.

Sunt copii la care mă gândesc și după ce am plecat de la spital, mai ales atunci când situația lor este una dificilă. De multe ori păstrez legătura cu părinții și în afara programului, atunci când situația o impune, pentru că anumite probleme nu se opresc pur și simplu în momentul în care s-a terminat programul de lucru.

Cred că medicina este una dintre profesiile pe care nu le poți lăsa complet la ușa spitalului. Poți pleca acasă, poți avea timpul și viața ta personală, dar nu încetezi să fii medic. Într-un fel, sunt psihiatru și atunci când nu sunt la spital, iar unele dintre poveștile copiilor pe care îi îngrijesc pleacă inevitabil acasă împreună cu mine.

– Ce vă face să râdeți? Ce vă emoționează cel mai ușor?

– Câinii mei mă fac să râd foarte des, uneori prin cele mai simple lucruri. Și, în general, momentele petrecute alături de familie sunt cele în care mă simt cel mai bine și în care râd cel mai mult.

În același timp, tocmai pentru că familia este atât de importantă pentru mine, mă emoționează foarte ușor tot ceea ce îi privește pe cei apropiați. Iar când cineva din familie trece printr-o problemă de sănătate, lucrurile mă ating mult mai profund decât aș putea să le privesc vreodată doar rațional.

– Dacă v-ați întâlni astăzi cu Marius Decean de la 20 de ani, ce i-ați spune?

– I-aș spune, în primul rând, că timpul este limitat și că tocmai acest lucru îl face atât de prețios. La 20 de ani ai impresia că ai în față o cantitate aproape nesfârșită de timp și că poți amâna lucrurile importante pentru mai târziu. Abia odată cu trecerea anilor începi să înțelegi că viața nu este o repetiție pentru ceva ce urmează, ci se întâmplă chiar acum.

I-aș spune să nu-și consume prea mult timpul cu lucruri care, privite peste ani, se vor dovedi lipsite de importanță și să fie mai atent la oamenii, momentele și lucrurile simple care îi fac viața cu adevărat valoroasă.

Și, probabil, i-aș mai spune să nu amâne la nesfârșit anumite lucruri doar pentru că are impresia că va exista întotdeauna un „mai târziu”. Sunt experiențe pe care vrem să le trăim, oameni cu care vrem să petrecem timp și lucruri pe care ne dorim să le facem, iar timpul nu este o resursă pe care o putem recupera. Poate că tocmai faptul că este limitat este ceea ce îl face atât de valoros.

“Uneori avem tendința să complicăm lucrurile”

– După toate experiențele pe care le-ați trăit până acum, ce credeți că este cu adevărat important în viață?

– Mă consider un om fericit. Și cred că unul dintre lucrurile pe care le-am înțeles în timp este că, de fapt, nu ai nevoie de foarte multe pentru a fi fericit. Uneori avem tendința să complicăm lucrurile și să așteptăm mereu ceva important: o reușită, o schimbare, o experiență extraordinară. Și, între timp, riscăm să trecem prea repede peste lucrurile simple din care este alcătuită, de fapt, cea mai mare parte a vieții.

În profesia mea, am ajuns să cred că, dincolo de funcții, titluri, orgolii sau alte lucruri cărora uneori le acordăm prea multă importanță, ceea ce rămâne cu adevărat important este dacă ai reușit să faci puțin bine în viața unui pacient și a familiei lui.

Iar în viața personală am ajuns să prețuiesc tot mai mult lucrurile simple: timpul petrecut alături de familie, joaca cu câinii, o melodie pe care o asculți cu plăcere, câteva acorduri cântate la chitară, o carte bună, un film sau pur și simplu satisfacția de a învăța ceva nou. Privite separat, toate acestea pot părea lucruri mărunte, dar puse împreună cred că ele dau, de fapt, farmec vieții de zi cu zi.

Cred și că, atât cât ne permite viața, ar trebui să încercăm să facem mai mult din lucrurile care ne plac și care ne fac bine și să acordăm mai puțin timp celor care, în fond, nu sunt importante pentru noi. Asta nu înseamnă să fugim de responsabilități sau de lucrurile dificile. Ele fac parte inevitabil din viață. Înseamnă doar să nu lăsăm obligațiile să ocupe totul și să nu amânăm mereu ceea ce ne aduce bucurie pentru un moment mai potrivit.

Poate că, până la urmă, una dintre cele mai importante alegeri pe care le facem este felul în care ne folosim timpul. Nu putem controla tot ceea ce ni se întâmplă, dar putem decide, măcar într-o anumită măsură, oamenii și lucrurile cărora alegem să le oferim timpul nostru. Iar eu cred că o viață bună nu trebuie să fie neapărat una spectaculoasă. Poate fi pur și simplu o viață în care ai făcut puțin bine, ai avut alături oameni pe care i-ai iubit și ai știut să te bucuri de lucrurile simple cât timp le-ai avut.