România miliardarilor: între ambiție, context și o întrebare incomodă

Dacă ne uităm la cea mai recentă listă Forbes, tabloul Europei Centrale și de Est pare, la prima vedere, destul de clar: Polonia conduce detașat cu 12 miliardari, Ucraina are 7, iar România și Ungaria sunt la egalitate, cu câte 6. Bulgaria rămâne în urmă, cu 2, iar Serbia nu are niciunul. Dar dincolo de cifre, povestea devine mai interesantă: ce fel de economii produc acești miliardari? Și, mai ales, ce spune asta despre noi?

DISCLAIMER: Știu că nu asta este problema reală cu care ne confruntăm zilele acestea, însă într-un moment de sărbătoare, când devenim nostalgici, iar bilanțuri tind a se contura în mintea noastră, am considerat util să vedem cum mai stăm la capitolul miliardari. O întrebare legitimă, așa-i?! Să începem.

În Polonia, miliardarii vin în bună parte din finanțe și investiții, fashion & retail, entertainment și media, logistică și tehnologie. O economie mare, diversificată, cu companii solide, care au crescut în interiorul unei piețe interne consistente. Nimic surprinzător aici – e genul de capitalism „clasic”, aproape plictisitor prin stabilitatea lui.

În Ucraina, lucrurile sunt diferite: averile mari provin în special din resurse – metalurgie, agricultură, minerit, fintech. E un capitalism mai dur, mai dependent de cicluri globale și, uneori, de relații complicate cu statul.

Ungaria? Mai apropiată de modelul industrial, dar cu o particularitate: o concentrare mai mare în jurul unor grupuri economice influente.

Iar apoi vine România.

România: miliardarii noștri nu seamănă între ei

Privind lista, ai senzația că România funcționează pe două tipuri de capital – și poate tocmai asta e povestea.

Pe de o parte, avem tehnologia: Ion Stoica și Matei Zaharia, legați de Databricks, și Daniel Dines, cu UiPath. Aceștia sunt miliardarii „noi”, conectați la economia globală, creați în ecosisteme internaționale, nu strict locale.

Pe de altă parte, avem capitalul „clasic”: Ion Țiriac – un conglomerat de businessuri, și Dragoș Pavăl și Adrian Pavăl – retail, construit pas cu pas în România.

Cu alte cuvinte, România e undeva între lumi: nu complet industrială ca Polonia, nu complet dependentă de resurse ca Ucraina, dar nici încă un hub tech pur.

Șase miliardari. Mult? Puțin? Relevant?

Întrebarea nu e doar câți sunt. Ci ce înseamnă asta.

Șase miliardari într-o economie de dimensiunea României nu e puțin. Dar nici impresionant, dacă ne raportăm la potențial. Mai interesant este cum au ajuns acolo.

Dacă miliardarii provin din:

• inovație → semn bun
• piețe competitive → și mai bine
• sau acces privilegiat la resurse și relații → deja discutăm altceva

România pare, din fericire, să aibă un mix. Dar este suficient?

Întrebarea incomodă: cât de sănătoasă e concentrarea averii?

E ușor să cădem într-o extremă: „prea mulți bani la prea puțini oameni”. Dar realitatea nu e chiar atât de simplă. Nu, nu trebuie ca toată lumea să aibă la fel. Nu asta e ideea.

Dar merită întrebat: Cât de eficient este un sistem în care o parte semnificativă a capitalului se concentrează în mâinile câtorva?

Pentru că, până la urmă, economia nu e doar despre vârfuri. E și despre bază. Există suficient capital pentru IMM-uri? Clasa de mijloc are acces la oportunități reale sau doar supraviețuiește? Banii circulă sau se acumulează?

Un miliardar poate crea mii de locuri de muncă. Dar o clasă de mijloc solidă creează stabilitate, consum, inovație distribuită.

Situația e comparabilă cu cea din educație, unde miniștrii așezați vremelnic pe funcție lăudau rezultatele campionilor olimpici – vârfurile – prezentând ca reper de cât de eficient și sănătos este sistemul educațional din România, când, de fapt, realitatea era și este alta.

România între două scenarii

Ne putem imagina două direcții. Scenariul în care continuăm să producem câțiva campioni globali (în special în tech), iar restul economiei rămâne fragmentată. Scenariul al doilea în care, pe lângă acești campioni, apare o clasă de mijloc antreprenorială mai puternică, cu acces la capital și creștere.

Care e mai eficient? Care e mai stabil? Care creează mai multă prosperitate pe termen lung?

O întrebare pentru discuțiile din jurul mesei

Poate că problema nu este că avem miliardari. Poate problema este dacă avem doar miliardari și prea puțini „aproape miliardari”.

Pentru că o economie sănătoasă nu e doar despre cine ajunge în topul Forbes.
E despre câți oameni au șansa reală să urce, măcar câteva trepte.

Poate merită să ne întrebăm cu echilibru și mintea liniștită: nu câți miliardari avem…
ci câți oameni au șansa să devină, într-o zi, bogați și foarte bogați – fără să fie excepții rare – vârfuri.

Articol publicat în ediția print din 8 aprilie 2026 în suplimentul Tribuna Financiară