Cu aproape 1.000 de elevi și peste 80 de cadre didactice, Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” este o instituție implicată în performanțe academice și în proiecte moderne de eficiență energetică și responsabilitate ecologică, ceea ce îl face un loc unde tradiția se împletește armonios cu inovația.
Presiunea performanței, statutul de liceu „de elită”, rolul părinților, meditațiile, influența autorităților în deciziile școlii sau limitele tradiției sunt câteva dintre temele sensibile abordate de directorul Colegiului Național „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Gabriel Negrea, într-un dialog deschis despre educație, leadership și responsabilitate.
TRIBUNA: Domnule director, după schița profilului liceului, se cuvine să alăturăm experiența domniei voastre. Care sunt competențele manageriale demne să fie așezate în dreptul tradiției celor peste trei secole?
GABRIEL NEGREA: Înainte să fiu director, am fost și rămân profesor. Sincer, nu pot să fac distincție între cariera mea didactică și cea managerială. În opinia mea, în învățământ, un bun manager (sau mai bine să spunem lider) trebuie să fie, în primul rând, un profesionist al domeniului: un profesor cu dedicație și formare pentru cariera didactică, pasionat de disciplina pe care o predă, de orele la clasă, cu drag și înțelegere pentru elevii săi. Cred cu convingere acest lucru, fiindcă managementul unei școli începe de la capacitatea de a conduce, dacă vreți, o clasă.
Acum foarte mulți ani, eram elev în clasa a IX-a la Lazăr – da, sunt și am să rămân pentru totdeauna „lăzărist” – și m-a întrebat mama ce aș vrea eu să mă fac când o să cresc mare. Am răspuns, fără ezitare, „profesor de fizică în Lazăr”. Am reușit în 1991 – aveți grijă ce vă doriți -, când am devenit titular aici prin concurs. Au urmat pașii normali pentru o carieră în învățământ – grade didactice, formări, participări la proiecte, inclusiv un an de experiență în Anglia, și, poate în plus, implicare la nivel național în olimpiade, dezvoltare curriculară, acces la educație, studiile internaționale TIMSS și PISA și altele asemenea.
Spre sfârșitul anilor ’90, mi-am dorit să fiu director în Lazăr. Eu nu îi cred pe directorii de școli care spun că nu și-au dorit sau că nu își doresc funcția. Nu este o funcție obligatorie. De ce mi-am dorit să fiu director și dacă aveam la data aceea competențe de manager și, mai ales, de lider? Pentru că am început să fiu bântuit de idei pentru școala mea, și o numesc așa pentru că sunt absolvent de Lazăr, și nu, nu aveam încă nici cunoștințele, nici abilitățile necesare pentru un director de Lazăr. Dar cred că aveam atitudinea potrivită.
Am devenit director adjunct în 1998 și director în 2003. Nu mai țin minte câte concursuri pentru ocuparea funcției de director am susținut de atunci, dar cert este că am învățat foarte multe în acești ani. A fost și învățare formală, inclusiv un master în management educațional și un doctorat în Inginerie și Management, dar și foarte, foarte multă învățare directă, non-formală și informală, prin relațiile cu colegii mei din școală și din afara ei, cu elevii noștri și părinții lor, și, desigur, în strădania de a duce la îndeplinire cât mai bine cu putință mulțimea de responsabilități și sarcini pe care le are un director de școală. Regulamentul-cadru în vigoare conține cuvântul „director” de 164 de ori și listează 47 de atribuții la art. 21. La acestea se adaugă altele, cuprinse în alte acte normative. Nu este o funcție plictisitoare.
Cine nu recunoaște că învață de la elevi, minte. Dacă ar fi să aleg o competență managerială pe care o consider esențială pentru întreaga mea carieră și pentru, sper, buna înțelegere pe care o am cu oamenii din școală ar fi capacitatea de comunicare. Cred cu convingere că în învățământ, unde munca este bazată, poate mai mult decât în orice alt domeniu, pe cuvânt, pe vorbă, comunicarea este un factor-cheie al succesului, personal și instituțional.
Ați omis Doctoratul în Inginerie și Management. Feedbackul profesional este cel scontat?
A făcut parte din educația mea formală pentru cariera managerială. De ce acest domeniu? Cu o formare reală în spate, absolvent de mate-fizică de Lazăr, am fost surprins să constat că, o bună perioadă de timp, după ’90, absolvenții de Lazăr se îndreptau în majoritate spre domenii ale învățământului superior care nu prea aveau legătură cu ce studiau în Lazăr la profil real – mate, științe, informatică. Mi-am dorit mult să schimb acest trend și să îndreptăm copiii noștri către studii superioare STEM (știință, tehnologie, inginerie, matematică).
Evident, influența evoluțiilor de pe piața muncii și a familiei sunt extrem de importante, dar am vrut totuși să văd ce se poate face la nivel de școală pentru a influența deciziile absolvenților în privința studiilor superioare și orientarea lor spre domenii reale. De aici a mai fost un pas, de vreo cinci ani, și o colaborare excelentă cu Facultatea de Inginerie din ULBS la o teză de doctorat care încearcă să evidențieze că buna guvernanță la nivelul școlii este un factor esențial în orientarea absolvenților, în mod specific spre inginerie.
În ultimii zece ani, cel puțin, peste 80 la sută (până la 95 la sută anul școlar trecut) dintre absolvenții Lazărului au fost admiși la studii universitare în domenii reale (STEM) – ceea ce înseamnă o eficiență externă foarte ridicată, având în vedere că este un liceu teoretic de profil real. Îmi asum eu acest rezultat al liceului și al absolvenților săi? Nici vorbă… Este un rezultat aflat undeva la intersecția dintre evoluțiile de pe piața muncii, influența părinților și a societății în general și, da, într-o măsură – sper, importantă – ce se întâmplă la clasă, motivația elevilor și cultura organizațională.
Una peste alta, doctoratul a fost o experiență educațională și de viață de excepție și, dacă ar fi să limitez la cel mai important lucru pe care l-am învățat, acesta ar fi că nu există limite atunci când vrem să învățăm, iar vârsta este ultimul lucru la care trebuie să ne gândim.
Reușitele profesionale stau la temelia dorinței de a ctitori un ”Hub al excelenței educaționale lăzăriste”?
”Un „hub al excelenței educaționale”… sincer, încerc să evit să numesc Lazărul „o școală de top”, „excelentă” sau orice altă sintagmă care duce cu gândul că suntem deasupra celorlalți. Nu pentru că nu sunt mândru de școala mea – sunt extrem de mândru de profesorii și elevii noștri, de toate rezultatele lor -, ci pentru că mi se pare că pune în umbră efortul excepțional pe care îl fac toți profesorii și elevii din toate școlile.
Da, avem rezultate foarte frumoase, confirmate an de an, dar consider că sunt cel puțin la fel de importante și rezultatele mai puțin vizibile publicului, obținute și păstrate în intimitatea clasei: un elev întors la școală, un copil care își descoperă curiozitatea și motivația, o medie bună a clasei la o lucrare de control… toate, absolut toate acestea contează. Cum și cât am influențat și am inspirat eu personal Lazărul? Sper că da și sper că în bine.
Vorbesc despre influență și inspirație pentru că în ele cred că stă puterea reală a unui lider. Și dacă acesta este modul în care crezi și dorești să conduci o organizație, atunci, da, exemplul profesional personal contează. Sper că oamenii școlii, până la urmă cei care contează cel mai mult când discutăm despre resursele unei școli, au văzut și au înțeles că mi-am stabilit standarde personale înalte și că m-am străduit în toată cariera mea să le respect. Cât am reușit, să judece colegii mei și elevii pe care i-am avut la clasă. A contat cariera mea profesională pentru rezultatele Lazărului? Nu știu. Pot numai să sper că am reușit să influențez și să inspir, cu toată modestia.
Este invocată des presiunea performanței la „Lazăr”. Armonia competitivității cu tradiția și istoria liceului depășește ambiția elevilor de zi?
Știu că presiunea performanței poate să devină foarte mare, uneori prea mare, pentru unii elevi și părinții lor, și nu mă încântă lucrul acesta. Calea educațională ideală a unui elev spre performanță ar trebui să se bazeze în principal pe motivație, pe curiozitate, pe dorința de a înțelege, de a cunoaște, de a explica.
Dacă acestea există și dacă sunt încurajate și susținute la școală și acasă, atunci urmează oarecum în mod natural dorința de a fi competitiv, de a excela, dorința de recunoaștere a performanței proprii, cu rol esențial în susținerea în continuare a motivației. Tradiția și istoria Lazărului îndeamnă mai mult spre performanță decât spre competitivitate și, în acest sens, ar trebui să cadă pe interesul elevilor și părinților lor, nu paralel sau concurent cu acesta.
Dacă ar trebui să alegeți între tradiție și inovație, ce ați sacrifica?
Dacă ar trebui să fac o astfel de alegere, evident aș sacrifica tradiția. Însă nu cred că este vreodată nevoie să facem o astfel de alegere. Am spus de mai multe ori public și elevilor noștri, în special la finalul liceului, că îmi doresc să rămână cu trei idei, sentimente, credințe – cum doriți să le numiți – care înseamnă ceea ce eu cred că este, în esență, „spiritul de lăzărist”.
Mi-am dorit întotdeauna și îmi doresc în continuare ca Lazărul să fie o școală liberă și să ne educăm elevii liberi, dar responsabili de libertatea lor. Să fie o școală a personalităților și să ne creștem elevii oameni puternici, capabili să-și decidă singuri soarta, să-i conducă pe alții și să schimbe în bine tot ce pot în jurul lor. Nu în ultimul rând, revenind la întrebare, văd Lazărul ca pe o școală a tradiției și a viitorului și îmi doresc să ne creștem elevii cu respect față de trecut și încredere pentru tot ce-i așteaptă. Văd generații după generații de absolvenți la întâlnirile lor și ce-mi încântă cel mai mult sufletul este să-i văd că nu au uitat niciodată de unde au pornit și că au reușit în viață.
Există percepția că în liceele de elită sunt elevi privilegiați. Combateți această idee?
Dacă vorbim de privilegiați în sens socio-economic, nu cred că este o percepție corectă, justificată de realitate. Avem elevi din diferite medii socio-economice, din diferite familii, și deja de mulți ani ne străduim să integrăm elevi cu cerințe educaționale speciale – în condițiile în care standardele curriculare pentru învățământul teoretic de profil real sunt destul de ridicate.
Pe de altă parte, aș minți dacă nu aș recunoaște că elevii care intră la Lazăr și cei care sunt în Lazăr sunt meditați de părinți și, evident, asta presupune un efort financiar semnificativ. Sunt necesare meditațiile și, în acest sens, un statut privilegiat ca să accezi unde îți dorești? Nu știu să răspund univoc la această întrebare. Pur și simplu, depinde – de copil, de profesorii de la clasă, de familie, de dorințele și ambițiile acestora și așa mai departe.
Am dat meditații la fizică cu foarte mulți ani în urmă (pe vremea când se cerea fizică la admiterea la medicină și la inginerie) și de două lucruri sunt convins din această experiență trecută: în primul rând, nu reușești la meditații să suplimentezi munca profesorului de la clasă – cele mai bune rezultate le-am avut cu elevi care aveau o bază solidă, formată la clasă – și, în al doilea rând, nu de puține ori le-am spus celor care veneau la meditații că s-ar fi putut descurca și singuri, fără probleme.
Acum, în exact acest an școlar, dau „meditații” gratuite în școală elevilor de a XII-a care se pregătesc să dea fizică la examenul de BAC și lucrul pe care l-am spus de mai multe ori a fost acesta: ce pot eu să le ofer este o orientare în pregătire și sprijin atunci când nu se descurcă, dar efortul principal este al lor și trebuie să fie conștienți de acest lucru.
Ați fost consilier în Ministerul Educației. Ce decizii din acea perioadă nu le-ați mai susține azi?
O întrebare foarte dificilă. În primul rând, aș vrea să clarific că nu a fost o numire politică: nu sunt și nu am fost vreodată membru al vreunui partid politic, nici înainte și nici după 1990. Am ajuns în Minister pe cale „tehnică”, solicitat în primă fază de secretarul de stat pentru învățământ preuniversitar, iar apoi de ministru.
Funcția de consilier al ministrului este dificilă – presupune capacitatea de a analiza probleme acute ale momentului și, evident, de a consilia de bună credință spre soluțiile cele mai bune în contextul dat și cu resursele existente. Cu alte cuvinte, nu este o funcție de decizie. Nu am luat eu personal decizii, dar mi-am oferit opinia argumentată când mi-a fost solicitată. Am fost acolo, am susținut și am lucrat la documentarea corespunzătoare a unor decizii de care sunt mândru și în ziua de astăzi: prelungirea învățământul obligatoriu din România de la opt la zece clase (cum a fost posibil la data aceea), reformarea examenului de BAC (trecerea de la probele orale notate la cele de competențe), elaborarea planurilor-cadru de învățământ și a programelor școlare (încă în vigoare), creșterea accesului la educație pentru grupuri dezavantajate etc.
Cred că decizia pe care am susținut-o cel mai puțin în acea perioadă a fost cea a școlilor de arte și meserii și a anului de completare în liceele tehnologice, măsură care a fost poate potrivită momentului, dar care a dispărut ulterior din sistem. Regret și acum că, pe partea de dezvoltare curriculară, nu am reușit să consiliez mai bine decidenții spre standardizarea evaluării… o problemă trenantă a sistemului nostru, în care s-a investit la un moment dat o sumă semnificativă, împrumutată, fără a produce efectele scontate.
Mă bucur că în acest moment standardizarea evaluării este o preocupare declarată a politicii educaționale și sper să producă rezultatele așteptate. Aș îndrăzni să spun (nu să consiliez) că și examenele naționale ar trebui să treacă printr-un proces de standardizare – nu în privința programelor, conținuturilor etc., ci în privința evaluării propriu-zise. Dacă în cazul evaluării la clasă standardizarea își propune ca ultim țel ca notele să aibă aceeași semnificație în orice școală, standardizarea examenelor naționale ar trebui să permită comparabilitatea peste ani școlari, pentru a evidenția dacă există sau nu progres de la un an la altul, de la o generație la alta – similar cu ce se întâmplă în studiul internațional TIMSS.
Cum ar trebui gestionate situațiile în care profesorii nu se ridică la nivelul așteptărilor? Considerați necesară postarea pe pagina instituțiilor de învățământ a declarațiilor de avere?
Profesori care nu se ridică la nivelul așteptărilor elevilor, părinților și, de ce nu, școlii din care fac parte, vor exista întotdeauna, fără discuție. Cum se poate aborda această problemă? Ca orice problemă, până la urmă, cu specificul că partea cea mai importantă este comunicarea.
Mai întâi încerc să aflu care este natura problemei și care sunt cauzele acesteia. Pe această bază, caut soluțiile posibile. Nu cu mult timp în urmă, am avut o plângere din partea unui părinte: copilul său nu înțelegea la clasă la disciplina X. Mai întâi am discutat cu elevul ca să pricep unde întâmpină dificultăți, iar apoi cu profesorul de la clasă. În final, i-am recomandat elevului să aibă mai mult curaj la clasă și să întrebe unde nu înțelege, iar profesorului i-am recomandat să acorde timp în fiecare oră să răspundă la întrebările elevilor și să insiste mai mult pe chestiunile dificile.
Dacă mă întrebați ce s-ar mai putea face într-o lume ideală, aș spune trimitere spre formare continuă/ perfecționare, dar acest lucru se poate face numai la nivel de recomandare, atâta timp cât școala nu poate asigura financiar (sau numai în mică măsură) participarea la astfel de activități.
În privința declarațiilor de avere, consider că trebuie respectată legislația. Știu că decizia CCR din mai 2025 prevede că nu mai este obligatorie publicarea generală a declarațiilor de avere. Am lăsat la decizia fiecărei persoane dacă publicăm sau nu pe pagina noastră declarațiile de avere și de interese. Personal, cred că face bine transparenței dar, în același timp, este, într-adevăr, o oarecare invazie a vieții personale.
Dacă ar trebui să alegeți un singur absolvent ca simbol al liceului, cine ar fi și de ce?
Dar ceva întrebări mai ușoare nu aveți? Sunt două nume care îmi vin în minte dacă privesc dinspre partea de tradiție a școlii: Gheorghe Lazăr și Emil Cioran. Recunosc că sunt influențat de partea – să o numim tragică – a acestor figuri emblematice ale culturii noastre.
Dar mai degrabă aș vorbi despre absolvenți care nu și-au făcut încă loc pe plăcile de marmură din holul liceului. Îmi vine în minte Raluca Popa, un nume de referință la nivel mondial în securitatea cibernetică, Victor Lie, profesor universitar în SUA, laureat în 2022 al premiului Academiei Române pentru matematică (și în ziua de astăzi regret că nu am reușit la clasă să-l îndrept spre fizică), Paul Nicu, fizician, laureat în acest an al premiului Academiei Române, și alții, chiar de dată mai recentă – ca Beatrice Cristea, șefa noastră de promoție 2024, aflată la studii, în acest moment, dar sunt convins că vom mai auzi de ea.
Există riscul ca deciziile Consiliului de administrație să fie influențate mai mult de autorități sau părinți? Pe ce criterii sunt selectați membrii „parlamentului școlii”, aflați în postura de influencer decizionari ?
Revin la ce am mai spus în acest interviu: comunicarea contează cel mai mult. Da, componența actuală a consiliilor de administrație din școli este numeric în favoarea reprezentanților care nu sunt cadre didactice din școală – nu aș spune „din afara școlii”, pentru că reprezentanții părinților și reprezentantul elevilor sunt din școală.
În Lazăr, în consiliul de administrație sunt cinci cadre didactice (dintre care patru alese prin vot secret de consiliul profesoral, iar directorul de drept), doi reprezentanți ai părinților (desemnați de consiliul reprezentativ al părinților), un reprezentant al elevilor (desemnat de elevi), un reprezentant al Primarului și doi reprezentanți ai Consiliului Local (numiți de la nivelul administrației publice locale).
Dacă am socoti la număr de voturi, da, se poate judeca așa – că deciziile consiliului de administrație pot fi influențate mai mult de membrii care nu sunt cadre didactice în școală. Realitatea este însă că totul depinde de buna comunicare. Îmi pregătesc fiecare ședință a consiliului de administrație cu multă atenție și explic în detaliu informațiile, deciziile etc., ori de câte ori este necesar, pentru cei care nu au legătură profesională zilnică cu învățământul.
Am avut foarte puține ocazii în care a fost necesară o numărătoare efectivă a voturilor (cel mai frecvent pentru cazuri la limită de transferuri ale elevilor) pentru a ajunge la o decizie. În marea majoritate a cazurilor, mă prezint în fața consiliului cu propuneri, zic eu, raționale și argumentate, și lucrurile se desfășoară fără probleme. Nu vreau să mă laud, dar trebuie să citez pe unul dintre membri CA din Lazăr, care a spus că vine la ședințele noastre pentru că sunt la obiect și că nu durează mai mult de o oră.
Pentru cei care nu știu, Consiliul Local trebuie să desemneze reprezentanți în toate consiliile de administrație din municipiu și este o activitate neremunerată. În ceea ce privește deciziile care sunt de luat în consiliul de administrație, trebuie să ne uităm la atribuțiile acestuia. În fiecare an școlar, planificarea orientativă a ședințelor consiliului de administrație cuprinde peste 90 de atribuții ale acestuia și toate trebuie exercitate în ședințe. Desigur, nu face nimeni peste 90 de ședințe pe an școlar, dar sunt ședințe care trebuie să acopere prin ordinea de zi peste zece puncte ca să acopere toate atribuțiile stabilite în legislație.
Dacă îmi este permisă o notă personală, din perspectiva a peste 20 de ani în funcția de director, am constatat treptat și sigur, de-a lungul timpului, o reducere semnificativă a puterii decizionale ale directorului și orientarea acesteia spre consiliul de administrație. Am înțeles și înțeleg justificarea acestei alunecări a puterii de decizie spre un for care are o reprezentare relativ largă, dar, sincer – și sunt convins că o recunoaște orice director responsabil -, a complicat administrativ semnificativ procesul decizional în școli.
Ca importanță a deciziilor CA, aș spune că cele care au cel mai mare impact asupra școlii sunt cele din domeniul resurselor: umane (atât cât este decizia în această privință la nivelul școlii), financiare (nu pe bugetul propus – acesta se stabilește pe costul standard, ci pe modul în care se cheltuie banii) și curriculare (oferta educațională a școlii).
Din lunga carieră de director, care a fost cea mai mare realizare, dar și cel mai aspru reproș?
Îmi este destul de greu să aleg. Din categoria realizărilor, am avut mai multe proiecte de suflet și mă mulțumește gândul că le-am văzut duse la îndeplinire. Educațional, aș spune că reînființarea gimnaziului în Lazăr a fost poate unul dintre cele mai frumoase dintre proiectele mele de suflet, iar faptul că am reușit să aduc finanțare să i se construiască propriul corp de clădire mă duce spre celelalte proiecte importante, cele de natură materială, și sunt destule de care sunt mândru.
La nivel personal… am devenit bunic în acești ani și cei doi nepoți sunt sufletul și bucuria mea. Reproșuri? Nu trece zi lăsată de la Dumnezeu să nu îmi fac reproșuri. Mereu este loc de mai bine.
Despre Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”
Este una dintre cele mai vechi și prestigioase instituții de învățământ din Transilvania, cu rădăcini ce încep în 1692, când a fost fondat ca un colegiu iezuit. De-a lungul timpului, școala a trecut prin transformări lingvistice și culturale semnificative. Predarea se făcea inițial în limba latină, apoi în germană și maghiară, pentru ca abia după Marea Unire din 1918 să devină un liceu românesc. Această evoluție reflectă istoria regiunii și rolul educației în păstrarea identității. Deviza latină „Aequo Animo” exprimă spiritul de echilibru și dăruire care a însoțit atâtea generații de elevi și profesori.
Marius MUNTEANU GHIUR
Ștefania VESA
Marius MUNTEANU GHIUR
Ovidiu BOICA
Marius MUNTEANU GHIUR
Ioana DEDU
Cosmin PAL
Adrian POPESCU
Mihai POPA
Ștefania VESA
Ștefania VESA
Ștefania VESA
Astea sunt intrebari incomode?! Hmmm…