Cu ocazia zilei de naștere a I.P.S. Laurențiu, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului, Tribuna i-a propus un dialog care surprinde câteva repere din parcursul său personal și profesional. Am vorbit despre credință, slujire, formare teologică, provocările Bisericii în societatea actuală și relația dintre tradiție și modernitate.
TRIBUNA: Cu certitudine, 12 octombrie este o zi cu o încărcătură emoțională pentru Înaltpreasfinția Voastră, cu amintiri și clipe frumoase, dar și mai dificile. Pe acest parcurs al anilor, care au fost reperele în evoluția spirituală, culturală și profesională a Înaltpreasfinției Voastre?
I.P.S. LAURENŢIU STREZA: Privind spre anii care au trecut, se cuvine, întâi de toate, să mulțumesc din adâncul sufletului Preabunului Dumnezeu pentru acest minunat dar, care este viața noastră, pentru fiecare etapă a timpului trecut și prezent, care, fiecare în parte, pentru mine a fost o școală a credinței și a slujirii. Fiecare moment, cu încercările și bucuriile lui, a ascuns purtarea de grijă iubitoare a lui Dumnezeu și a avut rostul de a mă apropia mai mult de înțelegerea sensului vocației preoțești și al chemării la slujirea Bisericii.
Port în suflet, cu deplină recunoștință, dragostea jertfelnică a părinților, Viorica și Iulian, care m-au crescut în credință, simplitate și demnitate. Ei mi-au arătat, prin viața lor curată și prin dăruirea față de familie, ce înseamnă să-L mărturisești și să-L slujești pe Dumnezeu în evlavie și în fapta cea bună.
Apoi, în formarea mea duhovnicească, un loc de mare importanță l-au avut marii duhovnici de la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, unde mergeam din fragedă copilărie alături de părinți și aveam bucuria de a-i vedea slujind și îndrumând cu dragoste sufletele credincioșilor. Astăzi, doi dintre ei sunt cinstiți ca sfinți ai Bisericii: Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător și Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie.
Ei au fost, pentru mine, modele de trăire autentică, de răbdare și de mărturisire a credinței în vremuri deosebit de dificile. Prin exemplul vieții lor duhovnicești și al propovăduirii lor pilduitoare, am învățat că sfințenia se arată prin liniștea rugăciunii, suferință prin răbdarea neclintită în încercări și prin dragoste statornică.
De asemenea, am primit multă lumină și daruri sufletești alese de la toți dascălii și educatorii pe care i-am avut de-a lungul timpului, oameni de aleasă ținută sufletească și intelectuală, pe care îi port în suflet cu dragoste și recunoștință. Mama – Dumnezeu s-o odihnească – a fost aceea care m-a îndemnat mereu să nu las niciodată studiul și rugăciunea, iar dragostea, credința și încurajarea ei m-au însoțit în toate etapele vieții.
Anilor de formare teologică la Institutul Teologic de grad universitar – așa cum se numea în acea vreme Facultatea de Teologie „Sf. Andrei Șaguna” din Sibiu – le datorez creșterea și încununarea teologică și duhovnicească. Aici, am avut privilegiul de a fi ucenic al unei pleiade de profesori de mare prestigiu, între care îl amintesc pe Părintele Prof. Dr. Grigorie Marcu, exeget de renume al textelor evanghelice și coordonator științific al tezei noastre de licență. Iar mai târziu, în perioada studiilor doctorale la București, am avut binecuvântarea de a-l avea conducător de doctorat pe Părintele Profesor Ene Braniște, magistrul nostru, un dascăl de o erudiție rară și de o profundă smerenie. De la dânsul am învățat ordinea interioară, rigoarea științifică și evlavia față de slujirea liturgică.
Momentele hirotoniei întru preot, apoi întru arhiereu, au fost cele mai profunde repere duhovnicești, în care am simțit, cu toată responsabilitatea, atât greutatea, cât și bucuria slujirii. Iar anii de pastorație, atât ca preot la parohia Lisa, lângă Făgăraș, cât și ca arhiereu, mai întâi la Caransebeș, iar mai apoi la Sibiu, cu provocările și binecuvântările lor, m-au învățat că adevărata putere a Bisericii stă în dragoste, în iertare și în răbdarea de a primi și asculta fiecare suflet aflat pe cărarea acestei vieții.
Privind astăzi la toți anii care au trecut, văd cu ochii credinței măreția și frumusețea lucrării lui Dumnezeu în viața mea și în viața celor pe care i-am slujit. Tot ce am fost și sunt se datorează harului Său și oamenilor pe care El i-a trimis în calea mea.
Ce v-a inspirat cel mai mult în parcursul dumneavoastră duhovnicesc?
În tot parcursul meu duhovnicesc, cea mai mare inspirație a fost și rămâne lucrarea tainică a lui Dumnezeu în sufletul omului. Am simțit mereu că El lucrează prin oameni, prin împrejurări și prin liniștea rugăciunii. Ce m-a inspirat cu adevărat nu au fost neapărat evenimentele mari, ci acele momente simple, în care am văzut cum credința poate schimba o viață, cum rugăciunea smerită este remediul cel mai minunat pentru fiecare durere sau încercare sufletească sau cum iertarea învinge orice răutate și vindecă lumea.
Port mereu în suflet exemplul părinților mei, al duhovnicilor de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, dar și al marilor dascăli ai Bisericii pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului. Viața lor, trăită în discreție și jertfă, a constituit pentru mine o permanentă chemare la smerenie și la slujire curată. De fiecare dată când slujesc Sfânta Liturghie și văd oameni venind și participând cu evlavie și cu inima curată, înțeleg că acolo, în tăcerea rugăciunii, se descoperă adevărata frumusețe a credinței.
Care este cea mai mare bucurie trăită ca Mitropolit al Ardealului?
Cele mai nobile împliniri și cele mai profunde bucurii sufletești din viața unui ierarh sunt canonizările sfinților, întrucât ele descoperă sfințenia Bisericii ca Trup al lui Hristos, în care Duhul Sfânt este prezent și viu lucrător.
Cu sprijinul deosebit al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, exprimat în discernământ duhovnicesc și rugăciune, împreună cu ceilalți membri ai Sfântului Sinod, în anul 2011 s-a aprobat canonizarea Sfântului Ierarh Andrei, Mitropolitul Transilvaniei. Canonizarea Sfântului Mitropolit Andrei Șaguna rămâne una dintre cele mai alese împliniri ale slujirii mele în scaunul mitropolitan de la Sibiu, deoarece sfințenia vieții și slujirea providențială a Sfântului Ierarh Andrei au fost recunoscute și așezate în lumina Bisericii, spre întărirea credinței și a conștiinței ecleziale a întregului popor dreptcredincios.
L-am avut alături, în toată procedura de canonizare, pe părintele academician Mircea Păcurariu, rămas în memoria culturii românești ca fiind cel mai mare istoric al Bisericii Ortodoxe Române din ultima jumătate de veac. De asemenea, am trăit cu mare bucurie și emoție duhovnicească clipele în care, anul acesta, Biserica a așezat în rândul sfinților pe cei doi mari părinți pe care i-am cunoscut personal, pe Părintele Arsenie Boca și pe Părintele Serafim Popescu, la a căror dosare de canonizare am lucrat împreună cu ceilalți membri ai Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Ardealului. Am fost martorul sfințeniei vieții lor. În slujirea lor am văzut chipul rugăciunii, al smereniei și al răbdării în suferință.
Pe de altă parte, bucuria mea constantă este întâlnirea vie cu comunitățile parohiale, cu preoții și credincioșii, slujirea Sfintei Liturghii în mijlocul lor, în care trăim sublimitatea tainică a comuniunii noastre prin împărtășirea din iubirea nesfârșită a Mântuitorului Hristos.
Mă bucur, de asemenea, de lucrarea neîntreruptă a parohiilor noastre, de proiectele noastre eparhiale: pastoral-misionare, educațional-culturale și social-filantropice pe care le-am inițiat și care aduc lumină și speranță în viața multora dintre semenii noștri.
Tinerii vremurilor contemporane au repere suficiente pentru a fi ctitori vrednici pentru societate. Ce sfat aveți pentru cei care își doresc o viață creștină autentică?
Tinerii vremurilor noastre se confruntă cu multe provocări și cu o lume aflată în continuă schimbare, în care reperele tradiționale par uneori estompate sau confuze, iar valorile credinței sunt marginalizate sau discreditate. Cu toate acestea, cred cu tărie că există modele puternice și valori care pot fi sursă de inspirație pentru ei: în Biserică, în familie, în comunitate și în cultura noastră duhovnicească.
A fi ctitor vrednic pentru societate înseamnă a construi cu răbdare și credință, a pune temelia vieții pe valori trainice: dragostea, dreptatea, adevărul și smerenia. Tinerii pot găsi aceste repere în spiritualitatea filocalică, în viețile sfinților, în învățătura Evangheliei Mântuitorului Hristos și în mărturia celor care trăiesc o viață curată.
Pentru cei care își doresc o viață creștină autentică, sfatul meu este să nu se lase tulburați de zgomotul lumii, să nu se lase descurajați de nimic, ci să-și așeze rădăcina vieții în lumina credinței, în liniștea Sfintei Liturghii și a rugăciunii personale. Viața creștină este o călătorie, nu o destinație, iar în fiecare zi trebuie să ne străduim să fim mai buni, mai iertători și mai iubitori.
Nu uităm că, în această lume, dar și în veșnicie, dragostea curată este ceea ce dă sens și putere vieții noastre. Le doresc tuturor tinerilor să cunoască frumusețea cerească a acestei iubiri, să rămână statornici în credință și în nădejde, iar Dumnezeu va lucra prin ei pentru binele lor și al celor din jur.
Ce înseamnă pentru Înaltpreasfinția Voastră valoarea smereniei și cum se cultivă ea în viața unui ierarh? Cum simțiți prezența lui Dumnezeu în viața de zi cu zi?
Smerenia este temelia tuturor virtuților și cheia prin care omul ajunge să-L cunoască cu adevărat pe Dumnezeu. Ea nu înseamnă slăbiciune sau renunțare la demnitate, ci recunoașterea faptului că tot binele pe care îl săvârșim nu vine din noi, ci din harul lui Dumnezeu care lucrează prin noi. Smerenia nu se dobândește o dată pentru totdeauna, ea se reînvață zilnic, în lumina credinței și a iubirii lui Hristos.
În fiecare zi trebuie să-ți aduci aminte că ești chemat să la slujire; că fiecare cuvânt rostit, fiecare decizie luată trebuie să poarte în ea chipul iubirii lui Hristos. Smerenia se cultivă prin rugăciune, prin ascultare, prin recunoștință față de Dumnezeu și prin conștiința propriei neputințe.
În lumina credinței, vezi și simți prezența lui Dumnezeu în tot ceea ce este frumos și adevărat: în Sfânta Liturghie – inima vieții creștine și izvorul Iubirii dumnezeiești care se revarsă peste fața întregii lumi; în rugăciunea smerită, dar și în momentele de încercare, când în rugăciune și credință regăsim mângâiere, curaj și speranță.
Misiunea Bisericii Ortodoxe în societatea românească contemporană este îngreunată de „pietre de poticnire”. Care de facto sunt marile provocări ale pastorației în zilele noastre?
Într-adevăr, misiunea Bisericii în societatea contemporană se desfășoară într-un context marcat de multiple provocări. „Pietrele de poticnire” de astăzi nu sunt altceva decât consecințele unei lumi care, din nefericire, și-a pierdut reperele spirituale și morale, înlocuind comuniunea cu individualismul, credința cu autosuficiența și jertfa cu confortul.
Pentru Biserică, aceste dificultăți nu sunt motive de descurajare, ci prilejuri de întărire și de reînnoire pastorală. Ele ne obligă să redescoperim esența misiunii Bisericii: slujirea iubirii, a adevărului și a vindecării sufletești. În fața acestor provocări, Biserica nu se retrage, ci răspunde prin prezență, prin slujirea cultică, prin rugăciune și printr-o pastorație vie, adaptată nevoilor oamenilor de astăzi.
Care este percepția Înaltpreasfinției Voastre privind tensiunile dintre tradiție și modernitate în rândul credincioșilor?
Ceea ce eu numesc tradiție nu este o simplă moștenire culturală sau un ansamblu de obiceiuri vechi, ci este viața Duhului Sfânt în Biserică, neîntreruptă de la Cincizecime până astăzi. Sfântul Apostol Pavel ne spune limpede: „Țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (2 Tes 2, 15). Prin urmare, tradiția este o realitate vie.
Modernitatea, cu toate descoperirile și schimbările ei, nu este prin sine un rău. Răul apare doar atunci când modernitatea se transformă în ideologie, când omul crede că progresul tehnologic poate înlocui progresul duhovnicesc. Omul contemporan are nevoie de sens, nu doar de confort; de comuniune, nu doar de conexiune. Biserica, prin tradiția ei vie, oferă tocmai această dimensiune a adâncimii vieții. De aceea, rolul nostru pastoral este să arătăm că Hristos este, așa cum spune Scriptura, „ieri, azi și în veci, Același” (Evr 13,8). Pentru omul de astăzi, tradiția Bisericii rămâne un izvor de stabilitate.
Într-o lume aflată în schimbare, Biserica rămâne acel loc al statorniciei, al liniștii și al Adevărului. Aici, omul redescoperă cine este și care este rostul profund al vieții acesteia vremelnice.
Există riscul ca Biserica să piardă relevanța în fața generației digitale și pe fondul unor regretabile abateri morale în rândul clerului?
Este adevărat că trăim într-o epocă a vizibilității totale, în care orice faptă, orice greșeală devine imediat cunoscută, comentată și judecată. În acest context, Biserica pare uneori vulnerabilă în fața generației digitale, care are alte așteptări, alt limbaj și alt ritm al vieții. Totuși, nu există riscul ca Biserica să-și piardă relevanța, pentru că Biserica nu este o instituție omenească în sensul strict, ci Trupul lui Hristos (Ef 1, 23), purtătoare a unei misiuni dumnezeiești. Ea nu-și extrage puterea din popularitate, ci din Adevăr și din harul Duhului Sfânt.
Cât privește generația digitală, cred că nu trebuie privită cu teamă, ci cu înțelegere și iubire. Tinerii de astăzi nu sunt mai necredincioși decât cei de altădată; sunt doar mai expuși, mai confuzi și mai singuri. Ei caută sens, autenticitate și transparență. Dacă vor găsi în Biserică o comunitate vie, caldă, în care credința se trăiește, atunci se vor apropia cu inimă curată.
Biserica nu-și va pierde niciodată relevanța atâta vreme cât va rămâne ce a fost de la început: „lumina lumii și sarea pământului” (Mt 5, 13-14). Lumea se schimbă, dar setea de sens, de iubire și de mântuire rămâne aceeași. Acolo unde se slujește Sfânta Liturghie cu evlavie și vestește Evanghelia cu dragoste, acolo Biserica va rămâne mereu tânără, mereu actuală, mereu vie.
În pline conflicte și confruntări militare, în contextul diversității spirituale actuale, ecumenismul și dialogul interreligios pot aduce pacea între națiuni?
În vremurile pe care le trăim, cu conflicte și tensiuni la tot pasul, cred că nevoia de pace este mai mare ca oricând. Am întâlnit, în numeroasele noastre vizite pastorale în țară și străinătate, oameni de diferite confesiuni și religii, și pot spune cu tărie că dorința lor de a trăi în pace și armonie este o punte pe care putem să o construim împreună.
Ecumenismul și dialogul interreligios nu înseamnă să renunțăm la adevărul nostru de credință, ci să căutăm înțelegerea și respectul reciproc, pentru că, după cum ne învață Mântuitorul, făcătorii de pace sunt cei care vor fi numiți fii ai lui Dumnezeu (Mt 5, 9). Pacea adevărată însă vine dintr-o schimbare a inimii, din apropierea noastră de Hristos, care este „Pacea noastră” (Ef 2, 14).
Oriunde Hristos este prezent, acolo zidurile urii și ale neînțelegerii încep să se dărâme. Dialogul interreligios ne învață să fim ascultători, să avem răbdare și să ne rugăm unii pentru alții, ca lumea să cunoască darul păcii pe care Dumnezeu îl oferă.
Marius MUNTEANU GHIUR
Ștefania VESA
Marius MUNTEANU GHIUR
Ovidiu BOICA
Marius MUNTEANU GHIUR
Ioana DEDU
Cosmin PAL
Adrian POPESCU
Mihai POPA
Ștefania VESA
Ștefania VESA
Ștefania VESA
România Țară ortodoxă!
De ce se lucrează Duminica?