Ștrandul din Sub Arini construit de tineri pentru ei, o amintire abandonată pe o proprietate privată

Probabil puțini dintre cei care invadează în weekenduri parcul Sub Arini ori fac act de prezență pe la ceva festivaluri ori alte evenimente ce se mai petrec pe acolo, știu că printre atracțiile estivale mai vechi al parcului, se afla un ștrand. Nu mare: un singur bazin – destul de spațios, un spațiu verde folosit ca loc pentru plajă, cabinele-vestiar, dușurile și inevitabilele WC-uri. Se afla lângă fostul hotel „al Partidului” actualmente „Silva” și terenurile de tenis ale fostei baze sportive, iar intrarea se făcea de pe aleea care face legătura între str. Școala de Înot și bd. Victoriei. Era unul dintre puținele locuri ale vremii al cărui nume se potrivea 100% cu realitatea din teren: Ștrandul Tineretului. Pentru că la Ștrandul Tineretului nu vedeai (sau vedeai extrem de rar) oameni ne-tineri. Poate ambianța parcului, care avea altă atmosferă atunci decât acum, poate faptul că era destul de „la îndemână” ca loc, poate vecinătatea cu discoteca de la B.T.T., explicații s-ar găsi destule. Dar în mod sigur a fost (cât a fost) un succes. Era un ștrand construit de tineri, pentru ei. Și era cel mai tânăr ștrand al Sibiului.

1972, anul unei destul de grele „nașteri”

Primele lucrări la construirea ștrandului din Sub Arini au început în vara lui 1972. Ideea de a avea în Sub Arini un întreg complex sportiv și de petrecere a timpului liber era una generoasă. Era și politică, pentru că se încadra bine spre perfect în ideile ceaușiste de promovare a tinerilor, tineri care puteau să aducă o porție de sânge proaspăt unui partid anchilozat încă în dogmele staliniste și dejiste. Asta cel puțin teoretic.

Unul dintre elementele de implicare a tinerilor în viața social-politică a României era și ceea ce se numea „educația prin muncă”: ore de „atelier” și „gospodărie”, ateliere-școală, șantiere ale tineretului, muncă patriotică, practică „în producție”. Sibiul nu a făcut excepție și a trebuit ca să se încadreze pe linia partidului așa că a deschis (și) în Sub Arini un mini „șantier al tineretului”, unde tinerii și mai ales elevii liceelor, dădeau la lopată și la alte unelte pentru a se auto-disciplina și a construi, pentru ei, o bază sportivă, un patinoar și… un ștrand.

Primele date despre acel ștrand apar în Tribuna Sibiului din 26 mai 1972, de unde aflăm că „în apropierea patinoarului artificial al tineretului” au început „zilele trecute„, „lucrările prin muncă patriotică la un ștrand„. Sunt menționați și „muncitorii”: uteciștii de la C.S.T.P.,(?, n.n.), Școala M.I.A. și Școala profesională U.P.A.S. și se trece în revistă stadiul lucrărilor: pământul a fost excavat, se lucra la fundația bazinului, (25m x12 m) și la amenajarea a două terenuri de tenis.

Foto: Fred NUSS/Tribuna Sibiului (digitalizare ARCANUM)

Afară (adică în ziar) e vopsit gardul, în teren e mai „ca la noi”

Treaba urma să se execute pe repede înainte, pentru că cei de la U.T.C. care nu trăgeau la lopată, se „angajaseră” ca ștrandul să fie gata înainte de termen, în cinstea Conferinței Naționale a Partidului Comunist Român.

Ori conferința aceea a durat peste un an, ori socoteala de la sediu nu s-a potrivit cu cea din șantier, cert este că la finele lui iunie 1973, tovarășul Hermann Schuster, vicepreședintele Consiliului Popular Municipal (un fel de Consiliu Local), raporta că „din contribuția bănească (un fel de impozit local, n.n.) și în muncă„, „s-au amenajat și extins bazele sportive în parcul Sub Arini, patinoarul, Ștrandul tineretului și a fost construită o pistă acoperită la Școala sportivă„. Deci, bine.

Pe 4 iulie același an, se raporta din nou că „sute de elevi din școlile și liceele sibiene participă la acțiuni de muncă patriotică pe diferitele șantiere din municipiul Sibiu” pe trimpul vacanței de vară. 40 dintre ei erau „detașați” la Ștrandul Tineretului. După două zile, un alt tovarăș, Iulius Șuli, adjunct de șef de secție la Comitetul Central al U.T.C. și coordonatorul taberei „de instruire și odihnă” de la Sibiu a tineretului, preciza și el că „detașamentele de brigadieri din tabără” vor lucra printre altele și la ștrandul din Sub Arini, pe lângă alte obiective.

Foto: Fred NUSS/Tribuna Sibiului (digitalizare ARCANUM)

Numai că raportările de birou erau una, iar treaba dn teren… nu prea era treabă. Un raid la șantierul de la Ștrandul Tineretului,”din parcul Subarini„, arată că acolo se cam… stătea. Chiar dacă lucrarea în sine era „într-un stadiu avansat de construcție„, lucrul s-a oprit de câteva zile. La 1 august, o altă serie de 40 de elevi, de la Liceul Nr. 2, își începea stagiul la șantierul de la ștrand. Pe 17 august, cei 40 devin 27, și o dau cu hei-rup-ul nu doar la ștrand, ci și la serele din Sub Arini. La finalul verii, pe 6 septembrie, valoarea totală a muncii patriotice efectuate de tinerii sibieni era de 37.500.000 lei, iar numărul de ore lucrate la munca patriotică era de 35 000 ore. Ștrandul Tineretului era clasat la categoria „vizibile”.

Ștrandul se deschide, dar este cam neterminat

Lucrările au durat mai bine de doi ani, iar pe 25 iulie 1974, ștrandul este anunțat că va fi deschis publicului. Denumit oficial „Ștrandul Tineretului”, era, practic, tot neterminat, deoarece încă se mai lucra la WC-uri, cabine și dușuri. Dimensiunile bazinului erau cele anunțate – 25 m lungime și 2 m lățime, iar adâncimea era de 1,5 – 2 m. Se precizează că „a fost construit de tineretul din municipiul Sibiu prin muncă patriotică” și că valoarea manoperei a fost de „peste 50.000 lei„. Suna frumos, suna pe linia propagandei dar…

…Dar ștrandul se ambiționa să nu fie terminat nici după trei ani. Sau era terminat, dar făcut așa de prost, încât deja se „defecta” și avea nevoie de reparații. La finele lui iulie 1977 (articolul este publicat pe 31), un raid care are ca tematică (din nou) ștrandurile sibiene, arată că cel din Sub Arini „a fost pus în funcțiune cu destul de multă întîrziere, fără a i se face reparațiile necesare„. Printre probleme: „scliviseala” (un termen de specialitate adică un strat subțire de „lustru” din tencuiala, sau ciment pe o suprafață), distrusă „pe mari porțiuni” și lipsa dușurilor.

„Locația” piere din atenția presei timp de aproape un deceniu, ceea ce arată ori că nu era nimic nou, ori că problemele au fost rezolvate, treaba funcționa normal, deci nimic de remarcat. În anii ’80, „viața” Ștrandului Tineretului a fost marcată doar prin nesăratele anunțuri gen „s-a deschis” plus eventual, programul de funcționare.

Foto: Tribuna (digitalizare ARCANUM)

Anii ’90, anii de glorie

După Revoluția din 1989, Ștrandul Tineretului a devenit, treptat, unul dintre etaloanele distracției estivale sibiene. Spre deosebire de alte structuri asemănătoare, numele i-a rămas neschimbat. În 1990, aflam că el făcea parte din „Complexul Sportiv și de Agrement pentru Tineret” și că programul rămăsese, în ciuda libertății câștigate în 1989, tot de la 10 la 18.

Pe 23 iunie 1990, eram informați că acolo se găsea (spre deosebire de alte locuri, ca, de exemplu, „Bolta Rece”)… bere, care se vindea la chioșcul ștrandului. Aprovizionarea se făcea cu lada, iar purtătorii lor (ai lăzilor) erau „tot felul de oameni de „bine„, uneori extrem de veseli, alteori cam agresivi„, după cum titra Tribuna.

În iunie 1993 Sibiul era implicat în primul eveniment internațional comunitar: „Challenge Day”. Contra concurentul era orașul Phuket din Thailanda (faimos ca centru al turismului sexual, dar nu contează asta), iar câștigătorul era cel care a reușea să mobilizeze cât mai multă lume la activități sportive. În „horă” a intrat și baza sportivă („Baza de tenis„, zicea Tribuna) și Ștrandul Tineretului, cărora Fundația pentru Tineret „Gheorghe Lazăr” le aducea mulțumiri.

A urmat, pe 11 și 12 iunie, un eveniment „de fiță” (dacă ne luăm după mențiunea că a avut loc „într-un cadru restrâns, ne referim în special la public„): „Perechea Anului Sibiu ’93”. Organizatori, Oficiul Județean pentru Tineret, Fundația de Tineret „Gheorghe Lazăr” și organizația „Tineri Fără Frontiere”. Media de vârstă a participanților a fost sub 20 de an, iar câștigătorii, Cosmin Geamănu și Delia Hila, au fost premiați cu „un premiu substanțial” care, dacă te iei după aluzia din text, a fost un sejur la Costinești, la care s-au mai adăugat 20.000 lei.

Foto: Fred NUSS/Tribuna (digitalizare ARCANUM)

În 1994, deja apar petele pe CV la ștrandul din Sub Arini. Pe 18 iunie nu era deschis (nici ștrandul cel din Ștrand nu era), persoanele cu care să se discute excelau prin absență, doar Poliția Sanitară, prin vocea dr. Carmen Brezae, explica cum Ștrandul Tineretului nu avea, pe 7 iunie, autorizația de funcționare pe 1994 și că Poliția Sanitară a luat mostre de apă din bazine, dar le ține în laborator. „În funcție de rezultate și de rezolvarea ultimelor aspecte de funcționare, Ștrandul Tineretului își va deschide porțile„, lămurea Tribuna. Oricum, până la finele lui iunie, treaba era gata, pentru că la 1 iulie apare un articol fulminant de optimist cu privire la ce atractiv e locul. Plus o informație nouă: locului i se mai spunea „ștrandul vană”, pentru că avea doar un bazin și pentru că era mic. Și că se află în administrația Fundației pentru Tineret „Gheorghe Lazăr”. A fost deschis la 16 iunie, „primind și aprobările necesare„, are program între 10 și 18 iar administratorul „locației” este un anume Siegfried Kenzel.

Are apă curată, muzică, un chioșc cu terasă „bine aprovizionat, la care se practică prețuri puțin mai scăzute decât în alte părți„, media vizitatorilor fiind de 400 pe zi. Prețul unui bilet este de 400 lei pentru adulți și 200 pentru elevi și studenți, dar sunt promisiuni că ele vor crește din cauza scumpirii apei, a cheltuielilor de salarizare și a altor investiții, ajungându-se la 1.000 de lei/bilet pentru adulți și 500 de lei pentru celelalte categorii.

Foto: Tribuna (digitalizare ARCANUM)

Clienții sunt, în general mulțumiți dar îngrijorați de scumpirea biletelor. Au și mici nemulțumiri, ca de exemplu apa prea rece sau lipsa unei „plaje” cu nisip. Administrația este și ea nemulțumita, însă de clienți, că „…sunt necivilizați, nu păstrează curățenia. Ei cred că dacă plătesc taxa de intrare, au voie să facă tot ce doresc„.

La acel moment, cu toate micile piedici ale scumpirilor „de tranziție”, treaba mergea bine, ba chiar părea că se dezvoltă: Fundația-proprietar promite că aici se va organiza un „Club de vacanță” cu întreceri sportive, culturale sau alte concursuri. Dacă a fost așa ceva, nu mai știm.

De la un privat, la alt privat

Pe 6 iulie 1994, promisiunea era îndeplinită: biletul s-a făcut 1000/500 de lei plus că deja era monopol, Ștrandul Tineretului fiind singurul funcțional din Sibiu. Dar tot nu avea plajă sau „o mică platformă din scânduri pentru cei dornici să se expună razelor solare dar cărora, solul le este prea răcoros, mai cu seamă în orele matinale„. Era și muzică, dar cam tare, bufetul exista și el „cu cele câteva mese plasate la umbra copacilor” și, în linii mari, locul continua să fie agreabil.

În 1995, în iunie, se pare că ștrandul „tineretului” a trecut în mâini private: la 20 iunie, anunțul de deschide a lui era făcut de Constantin Vasile, patronul SC „Sibguard”. Programul era între orele 8 și 20, iar biletul se ambiționa să rămână 1.000 de lei. Ca un detaliu, barul ștrandului era deschis și în extra sezon, un sondaj despre baruri publicat pe 12 octombrie arăta că acolo o cola este mai ieftină – 500 de lei, decât în alte locuri.

Foto: Daniel BĂLȚAT/Tribuna (digitalizare ARCANUM)

După un an, în 1996, ștrandul trece în alte mâini private. Acum (adică din iunie) „ține” de S.C. COMPA SA. Arată cumva schimbat, deși nu prea aveai ce schimba acolo: bazinul reparat și etanșeizat „cu o folie specială„, wc-uri renovate și alte intervenții, la alte utilități. Teodor Bega, șeful „Bazei social-sportive din SC COMPA SA” (ei, uite că până la urmă i s-a schimbat numele ștrandului) detaliază: „am zugrăvit, vopsit, montat stâlpi și corpuri de iluminat moderne și am utilat chioșcul din incintă cu tot ceea ce este necesar bunei serviri a clienților„. Și pentru că s-a muncit așa de cu pasiune și avânt, trebuia scoasă și pârleala: biletul a ajuns 5.000 lei.

Spre finele anilor ’90, ștrandul din Sub Arini devine poligon de exercițiu pentru studenții de la jurnalistică trimiși acolo să „își facă mâna”. Mai cu stângăcii, mai fără, informația rămânea totuși informație. Și aflam că prin 23 iulie 1997, ștrandul era „deosebit de atrăgător„. Chiar dacă programul era tot ca al unui magazin de ciorapi: 10-18. Excepție făcea chioșcul din incintă, unde se serveau „băuturi răcoritoare și alte produse„, care funcționa până la ora 23. Biletul a scăzut la 3.000 de lei, iar lucrările efectuate în acest an au fost reparațiile la bazin care a fost izolat (iar?), la cabine, „grupuri sociale”, instalații de apă, zugrăveli. Au mai fost instalate dușuri și montate grătare noi din lemn…

În 1998, la 11 iunie, ștrandul se redeschide cu bazin re-reparat, re-etanșeizat cu aceeași „folie specială” și cu alte lucrări despre care s-a pomenit și în alte dăți, dar dau bine la atmosferă. În plus, după spusele aceluiași Teodor Bega șef al Bazei Social-Sportive din SC COMPA SA, s-au montat stâlpi și corpuri de iluminat moderne iar chioșcul-bar a fost utilat cu „tot ceea ce este necesar bunei serviri a clienților“. Prețul a „revenit” la 5.000 de lei.

Pa 4 august, ștrandul Tineretului era vizitat de 200-300 de persoane pe zi, „în special tineri” după cum spune noul administrator, Nicolae Burchea. Tot el spune că apa este schimbată săptămânal ori în funcție de rezultatele analizelor efectuate în laboratorul propriu al Compa.

În 1999, ștrandul se deschidea devreme, la 5 iunie, cu program prelungit, de la orele 8 la 20 și cu același preț la bilete: 5.000 lei. Pe 30 iulie, devine gazdă a manifestării „E vara ta!” organizată de Radio „Contact” împreună cu gazdele de la COMPA și sucurile „Patavia”. Din program, „jocuri și concursuri specifice” în apă și pe lângă ea și nelipsita discotecă în aer liber. În 1999, locul era cunoscut și ca „Ștrandul COMPA”

Foto: Fred NUSS/Tribuna (digitalizare ARCANUM)

Anii 2000. Dispariție completă în plină glorie

În anul-jalon 2000, a fost caniculă cu temperaturi de peste 35 de grade (sau credeați că acum s-a inventat canicula?). Drept pentru care, ștrandul din Sub Arini a fost… închis. Celălalt ștrand era deschis și, normal, înghesuit. Era 5 iulie. În august, fix pe 23, „Tineretului” din nou își schimbă stăpânul. Sau aceasta se deduce din faptul că Tribuna a publicat un anunț de mediu din partea S.C. „Împăratul Romanilor Turism” S.A. fix pentru Ștrandul Tineretului. Probabil asta o fi fost și cauza „pauzei” din 2000.

În 2001, locul este din nou, cum s-ar spune, „pe cai mari”. Pe 14 iulie apare o relatare detaliată despre cum este acolo, în ștrandul „recent deschis”. Barul-chioșc cu terasă era încă funcțional și cu de toate: răcoritoare la 10.200 lei, apă minerală la 9.000, bere la sticlă între 16.000 și 21.000 lei, și evident, ce mai consuma omul într-o zi însorită la ștrand: vin sau țuică de casă. Biletul a ajuns la 30.000 de lei pentru adulți și 15.000 lei pentru copii. Programul „clasic” a revenit: deschis între 10 și 18. Alte detalii: apa este clorinată și schimbată o dată la 10 zile și are temperatura de 18-23 de grade, adică, pe românește este rece. Dușurile funcționează „permanent”, vestiarele sunt curate (erau murdare?); se face plajă pe gazon care e curățat. Apar și noutățile, o serie de „căbănuțe” din lemn unde se putea adăposti lumea de soare, un supraveghetor care îndeplinea dubla funcție de om de ordine și salvamar și interdicția pentru animalele de companie. Aflăm și numele noului administrator: Emil Bârsan.

Ultima relatare din Tribuna despre Ștrandul Tineretului o avem din 1 iulie 2004. Este tot în tonul admirativ-optimist cu care ne-am obișnuit, Poate chiar prea pe optimism pentru a nu bănui anumite „prietenii” de presă.

Deci, în 2004, Ștrandul Tineretului, era „primenit ca la carte, cu toate ingredientele firești pentru sezonul cald„. Intrarea se făcuse 50.000 de lei adulții și 30.000 lei copiii. Apăruseră șezlongurile de închiriat, cu 50.000 ziua, programul tot de la 10 la 18, inevitabila curățenie, dușurile erau „decente”, apa curată dar – evident – rece. Ba avem, în premieră, și opinia unui consumator: „Vin aici în fiecare vară cu prietenii mai. Am scăpat de examene și merităm să ne relaxăm un pic. Mai luăm o bere, un suc și e super OK. Numai vremea de-ar ține cu noi…„

Urme de funcționare a ștrandului însă mai apar prin presă în 2005 și 2006, mai mult în contextul ne-funcționării ștrandului „Voința” și a faptului că cel din parc e prea mic pentru a acoperi nevoile unui oraș ca Sibiul. Cu un bonus că intrarea aici costă cam mult (na, iar monopolul…). Deci, până la apariția altor elemente, să zicem că locul a fost funcțional.

În anul supercultural 2007 a fost și aici liniște, Sibiul prezentându-se fără niciun ștrand deschis, deși canicula era la cote apreciabile. În plus, o imagine luată în fix vărf de sezon – 29 iulie, ne arată o poartă închisă și un efort insistent de a desființa orice semn exterior cum că aici ar fi (fost) un ștrand: „firma” din tablă era dată jos de pe stâlpi, semn că din acel moment se poate vorbi despre sfârșitul complet pentru public al acestui loc. Pe 29 iulie apare alt progres în desfășurarea acțiunii, pe poarta închisă apare un graffiti de-al lui „AMAN2” (Amantu?, se manifesta prin zona Școala de Înot – Rennes – Victoriei – Sub Arini).

Ștrandul construit de tineri pentru tineri a fost „privatizat” și desființat sau, în fine, scos din funcțiune. Iar aleea din fața lui devenise o parcare pentru cei care mergeau la terenul de tenis învecinat pentru a face mișcare. Sau ca să arate ce mașini au.

Foto: Dumitru CHISELIȚĂ

Ștrandul Tineretului, acum

Spre deosebire de soarta celorlalte ștranduri „istorice” sibiene, care ba au dispărut complet de pe hartă (Școala de Înot) ba au lăsat doar urme vagi în peisaj (cel din Valea Aurie), ori au fost modificate la modul destul de vizibil (Ștrandul „Voința”), aici locul a rămas cum ar spune cei de pe la muzee, „in situ”. Adică deși nu mai este, ștrandul există aproape fix cum era la vremea când era un „must go” al tinerilor sibieni. Dinspre parc, chiar dacă uneori poarta este deschisă, intrarea este interzisă „persoanelor neautorizate”. Autorizat sau nu, de aici ceva-ceva se zărește: o parte din bazin, din WC-uri și din cabine, plus un grătar din cărămidă care nu făcea parte din ștrand. Dacă vrei o vedere mai detaliată, aceasta o puteai face din parcarea hotelului „Silva”, pe vremea când nu era amenajat spațiul verde din zona gardului vecin cu ștrandul. Poți să mai prinzi ceva din spate (spatele cabinelor, destul de urât) de pe aleea ce duce la patinoar, dincolo de porțiunea aceea defrișată la maximum care a mirat pe toată lumea, mai puțin pe autoritățile locale.

Foto: Dumitru CHISELIȚĂ

Cel puțin la cum arată acum, ștrandul este sau pare a fi (sau a fi fost) o zonă de relaxare și/sau un spațiu de depozitare pentru terenul de tenis. Ce îl poate opri să redevină ștrand? Nu am idee și nici nu mai e problema mea. Dar e bine că încă mai este întreg.

Oricum, cert este că Sibiul a evoluat în direcție inversă (și) în materie de ștranduri. De la trei în perioada interbelică și timpuriu comunistă, la două în perioada ceaușistă și de tranziție, la unul singur în perioada „europeană” și la niciunul anul acesta, nu se poate spune că este un mare progres, ci dimpotrivă.

Așa că amintirea vechilor ștranduri, a atmosferei și distracției din ele și a oamenilor însetați de a petrece câteva ore „ca la mare” doar cu prețul unui bilet o fi ea „nostalgie”, dar e cam justificată, atunci când compari trecutul cu prezentul.