Sibiul şi turismul, de la snob la kitschos

Am avut zilele acestea două sesiuni de discuţii interesante, ambele legate, direct sau indirect, de turismul sibian. Una a pornit de la preţul unei cafele la terasele din centru, care terase ştim şi noi ce preţuri au. Cealaltă, despre un anume loc din Sibiu, extrem de turistic dacă s-ar ocupa cineva de el, dar la cum arată şi cât e de îngrijit, dă impresia că este de pe teritoriul altei localităţi. Din Teleorman, Vaslui sau alte zone-baubau ale unora.

În ambele cazuri, am avut opinii de la: sibieni, unii care au impresia că sunt sibieni şi nesibieni. Din toate acestea a reieşit că Sibiul este o destinaţie ideală pentru snobismul turistic. Şi că oricât ne-am da noi silinţa să oferim altceva, mulţi dintre vizitatorii noştri au calea lor, aia bătucită de postări ciudate, poze kitschos de frumoase, prezentări stupide şi nostalgii de istorie recentă. La final, morala majoritară a iubitorilor de Sibiu a fost că dacă nu-ţi place de ceea ce vezi aici, nu veni aici.

Trecem peste ironia faptului că nu avem cum să nu mai venim la Sibiu din simplul motiv că locuim în el (în fine, alţii dau sute de lei pe noapte pentru asta, problema lor). Şi ajungem la ironia altui fapt: mulţi turişti autohtoni vin la Sibiu din snobism sau din inerţie. Nu îi interesează în mod deosebit ceva din Sibiu. Nu vibrează la vederea Turnului Sfatului (turnul, zic), sau a Muzeului Brukenthal (oricare dintre ele) nici nu se lasă învăluiţi de atmosfera locului pe vreo străduţă romantică şi secundară. Vin la Sibiu ca să fie la Sibiu. Să bifeze încă o destinaţie, să mai bage nişte poze proaste în care personajul principal sunt tot ei, să mimeze public că ar fi păliţi de încântare cu privire la mamă ce meserie e la Sibiu. Şi ocazional să facă urât dacă altcineva are altă părere.

La Sibiu se vine din mai multe cauze, unele aş spune chiar mitologice. Bun, chestia cu „oraşul lui Iohannis” a căzut în derizoriu din motivele pe care le cunoaştem. Se mai vine ca să fii în „capitala culturală a Europei” deşi, hei, asta a fost demult, în 2007 şi a durat doar un an. Adică, înţelegi, Sibiul este un fel de oraş occidental low cost rătăcit prin România în care poţi să mergi chiar şi tu, care nu-ţi permiţi o Vienă, un – pardon – Dubai, un Bordeaux.

Se mai vine pentru punctele de atracţie ale oraşului, care l-au făcut celebru: Podul Minciunilor, care se clatină când spui minciuni şi de pe care, în vechime, erau aruncate fetele care erau descoperite că scăzuseră în înălţime, nemaifiind mari. Strada Cetăţii, autodeclarată „probabil cea mai frumoasă din Sibiu”, exceptând detaliile care nu o mai fac frumoasă, Grădina Zoologică pentru că îţi poţi face selfie în barcă şi bea bere la terasă şi privi la maimuţe ca să se mire şi ele în ce au evoluat (în măsura în care ele cred în evoluţie). Mai e Muzeul Satului, unde chiar se merită deşi puţini „fac” tot traseul, înglodându-se în principiu tot la un restaurant. Altceva? A, inevitabila masă la o terasă din centru, la preţurile de centru. Se mai vine pentru evenimente, dintre care, în ciuda bogăţiei relative a lor, primează tot târgurile de Crăciun şi Paşti, unde lumea este ocupată să se învârtă în cerc prin Piaţa Mare şi să cumpere, din nou, mâncare.

Deci, mergi la Sibiu ca să mergi la Sibiu. Ca să spui „am fost la Sibiu, mamă, este altceva, nicăieri în lumea palpabilă nu am mai văzut ce e pe aicea” şi asta nu pentru că aşa este ci pentru că aşa ai auzit şi tu de la alţii. Cu ce ai rămas din asta? Cu faptul că ai fost la Sibiu şi cam atât, că amintirile tale sunt mai mult culinare şi cu „am luat la copii aia-aia-aia” şi că a fost cam naşpa cu parcarea.

Şi te apucă aşa o tristeţe de băştinaş când vezi câte are Sibiul şi ce ar putea oferi el şi vezi că se vine doar pentru selfieuri, cafea la preţ de cutie de cafea şi ceafă cu cartofi pai.

Da, ştiu, aşa e peste tot. Dar asta nu e o scuză.